"Întâlnire" ciudată

Azi am avut o "întâlnire" ciudată...
Mă îndreptam spre lecţiile mele iubite de decor. Eram cam în grabă, pentru că în centrul Chişinăului era ambuteiaj din cauza "Velo Horei", aşa că, de cum am ajuns la strada la care trebuia să cobor, am ieşit în grabă din microbuz. Şi şoferul era cam grăbit şi enervat din cauza traficului, aşă că nici n-am reuşit să închid uşa şi să trec pe trotuar, că a luat-o din loc. Am bolmojit ceva sub nas şi am sărit repede pe trotuar. Acolo mă aştepta cineva, de parcă ar fi ştiut că trebuie să cobor... Mi-a venit în întâmpinare, m-a privit scurt, de parcă m-ar fi  salutat, apoi mi s-a alăturat în drumul meu. I-am făcut semn să mă lase. A bătut un pas "în retragere", după care a început să meargă în urma mea. A trecut strada împreună cu mine - o dată şi apoi încă o dată. I-am făcut iarăşi semn să mă lase, dar de data asta nici măcar nu s-a speriat. La o bucată de drum, mi-a venit gândul că poate e flămând... Aveam nişte biscuiţi în geantă, aşa că am scos unul şi l-am pus la rădăcina unui copac pe lângă care tocmai treceam. S-a apropiat puţin de el, după care a pornit iar după mine. Mi-am dat seamă că nu ii foame. Mi-a părut un pic straniu comportamentul lui. L-am privit şi m-a privit şi el cu coada ochiului, jenat cumva... dar, totodată, cu drag, de parcă m-ar fi cunoscut...
Am ajuns acolo unde mă pornisem, am ridicat cele câteva scări, am intrat şi am închis uşa în urma mea. De partea cealaltă a uşei din sticlă stătea el. Voise să intre cu mine.
În încăpere însă, nu aveau voie să intre câinii, aşă că el a rămas afară.
După două ore de creaţie, când am ieşit, nu mai era acolo. De fapt, uitasem deja de el...
Acum, seara... mi-am amintit de "intâlnirea" de azi şi m-a pus pe gânduri... Oricât de straniu ar părea, dar simţeam că câinele acela nu mi-a ieşit întâmplător în cale... de parcă, într-adevăr, mă ştia....
Şi mi-am adus aminte de o povestioară reală, citită cândva în "Supă de pui pentru suflet", în care se povestea despre un câine care a apărut întâmplător (sau nu) într-o familie, când aceia tocmai pierduseră pe cineva drag... şi că el dormea mereu lângă patul celui la care a ţinut cel mai mult acea persoana. Poate şi câinele ăsta purta sufletul cuiva...? Dar poate el doar avea nevoie de o mângâiere şi a simţit în mine omul care i-ar putea-o oferi.
Iar eu nu i-am oferit-o... din grabă, din lipsă de timp, din cauza stânjenelei...
Poate aşa au nevoie de noi şi unii oameni... şi noi nu simţim asta...

Grădină verde, grădină... :)

În sfârşit. Azi m-am lăsat convinsă de mama să ies din casă şi să merg...la casă, asa îi zicem noi casei care se tot construieşte de mai bine de 15 ani şi în care sperăm să trăim cândva. Până atunci, aici trăiesc păsările de curte, câinii şi pisicile:) Părinţii vin aici zilnic, de câteva ori pe zi (nu ştiu cum rezistă...nu e foarte departe de apartamentul în care trăim, dar tot ai de mers 10-15 minute pe jos). Eu dau cam rar pe la casă, astfel ca, atunci când vin, trebuie sa întru în ograda pe o poartă mai laturalnică, căci câinele unui cunoscut care stă la noi nu mă prea cunoaşte şi risc sa o păţesc:) 

Nu prea am venit în ultimul timp pe aici pentru că nu prea am avut timp liber, eram toată ziua la serviciu, iar în weekend preferam să stau acasă, să creez ceva, sau să-mi petrec timpul alături de iubit, prieteni, pe undeva prin oraş.

Ei bine, iată-mă în sfârşit la casă... :) Spre marea mea mirare, m-am simţit atât de bine... în sânul naturii, printre flori şi iarbă, printre puişori şi răţuşte, mângâiată de un soare mai blând şi mai vesel decât îl poţi vedea în oraş - printre aburi fierbinţi veniţi de la asfalt... 

M-am jucat cu motanii, am hrănit puişorii, am mâncat mere şi prăsade (nu-mi place cum sună - pere, prefer sa le zic prăsade)).  Mama mi-a facut o 'excursie' prin grădina şi mi-a arătat ce minunăţii de roşii a crescut ea cu grijă şi ce legume frumoase avem. M-am minunat de câte feluri de flori avem şi cât de verde şi frumoasă e grădina noastră, chiar şi la mijloc de vară.  

M-a surprins motanul Vasile, prin felul lui rafinat şi drăguţ de a fi (când era micuţ era atât de sălbatic, încât absolut nimeni nu putea pune mâna pe el, iar dacă reuşea cumva, nu rămânea fără o "amintire" de la el). Mi-a părut curios că nu s-a repezit la mâncare când i s-a dat. I-a lăsat sa mănânce pe fraţii mai mici şi pe maică-sa şi numai după asta s-a dus şi el să mănânce ce i-a rămas. "Aşa face întotdeauna, zice tata, e gentilmen". :)

Lucrurile simple, lucrurile care te leagă de copilărie, lucrurile care sunt legate de natură... anume ele îţi dau o stare de bine şi fericire, atât de plăcută... Mi-era dor de starea asta, mi-era dor să petrec mai mult timp cu familia... Mă bucur că o dată cu concediul am găsit mai mult timp pentru lucrurile care îmi plac şi pentru oamenii  dragi.. 

Mi-am dat seama că am o grădina de vis şi că trebuie să trec mai des pe acolo. Am impresia ca găseşti orice legumă sau fruct, orice îţi pofteşte inima. De fapt, probabil aşa e în grădina fiecărui moldovean... 

"Bunelul tău m-a învăţat un lucru, spune mama, dacă nu ai bani de o haină sau un alt lucru, nu e o problemă, rezişti, important e sa ai ce mânca. El dacă avea câţiva saci de făină în pod, nişte legume în beci, putea fi liniştit, ştiind că iarna familia va avea ce mânca. Asa încerc sa fac si eu, mai adaugă mama".

Nu ştiu dacă eu aş fi o buna gospodină... Caci una e sa vii o dată pe lună, să admiri grădina, să mănânci tot felul de bunătăţuri, şi altă e sa ai grijă de ea zilnic... Cert e ca n-aş schimbă suburbia în care trăiesc pe oraş niciodată... 

Vreau enorm de mult sa am căsuţa mea... Nu mare, dar drăguţă, şi important e sa aibă şi o grădinuţa, la fel, mică (cât sa fie lucrul o plăcere:))şi în ea să am pomi fructiferi de toate felurile, câteva legume şi muuuulte flori. 

Eh...sper sa nu rămână doar un vis...

P.S.: Mi-a plăcut ziua asta :) Vedeţi mai jos nişte fotografii. 

 Motănică la umbra stâlpului :)

Vasilică e cochet (ă) :)))










Mama numără câte mere au mai rămas în copac... :)

Sunt micuţ, dar roditor! :)

Cărăruşă înverzită şi înflorită :)

  

  

Astea de mai sus sun roşii cherry :)       

Doar câteva din zecile de flori din grădină...

Smile :)

Dor de o prietenie aproape pierdută...

Încet, încet pierd o prietenă... o prietenă de care mă leagă atâtea amintiri... O prietena la care am ţinut şi mai ţin tare mult, o prietena care era cândva un model pentru mine.
Îmi aduc aminte şi acum de copilărie, de jocurile împreună, îmi aduc aminte de zecile de scrisori pe care ni le scriam şi ne le puneam în poştă, chiar dacă trăim la câteva etaje distanţă. Îmi aduc aminte cum păşteam toată ziua boboceii împreună pe deal, fiecare cu ai ei, ne jucam, cântam, compuneam cântece copilăreşti... şi ne trezeam la o bucată de amiază că bobocii nu mai erau lângă noi... ne părăseau şi plecau însetaţi în căutare de apă şi iarbă mai verde :)
Ah. Şi serile lungi de vară în care ne plimbam până noaptea târziu, le mai ţii minte? Şi cum îmi povesteai tu cărţi şi filme întregi... unele le citisei/văzusei, dar multe le aveai în căpuşorul tău... Doamne, ce fantezie bogată aveai.. Ai fi scris romane întregi dacă te-ai fi apucat să le aşterni pe hârtie... Îmi plăcea să te ascult.
Şi-apoi, când am crescut mai măricele şi a început să ne sfârâie inimioara după vreo pereche de ochi mari şi frumoşi, tot alături eram pentru a ne susţine, pentru a ne povesti fiecare clipă, fiecare cuvânt... De fapt, tu erai cea mai cu experienţă, cea care adora să flirteze şi să se joace cu băieţii... eu eram doar "micul tău jurnal secret", care te asculta, tăcută şi timidă şi care doar îndrăznea să viseze la ceea ce tu trăiai. De la tine am învăţat multe chestii ce ţin de o relaţie, tu erai experta noastră :) Te invidiam, într-un fel, dar cu multă dragoste şi gingaşie, aveai un fel de a fi care atrăgea pe oricine. "Pot cuceri orice băiat, dacă îmi doresc" spuneai tu. Şi aşa era...
Ţin minte prima ta dragoste, ţin minte ziua când mi-ai spus că "nebuneşti", că îi vezi numele şi chipul pe pereţii din casă şi crezi că te-ai îndrăgostit, ţin minte primul tău sărut... ţin minte tot :) Eram pe atunci "micul tău jurnal secret", traiam prin poveştile tale... Dar ce poezii frumoase scriai...
Dar ţii minte cum cântam noi în gura mare pe străzi, plimbându-ne cu bicicleta? Ei...ne şi mai certam uneori... dar ne împăcam repede, cu o scrisorică în care ne ceream iertare. ah! şi cum găseam motive ca să o aducem... :) Dar ce mult ne plăcea să mergem la concerte. Ţii mine cum ne bucuram când ansamblul nostru de muzică era premiat cu locul I? Dar plecarea, împreună cu întregul colectiv, la Cahul şi cerul cu stele unic, pe care nu l-am mai vazut niciodată atât de frumos...?
Dar vechii noştri prieteni, nucii? De cand n-am mai fost pe la ei...
Cât de  visătoare eram... Doamne, cât de visătoare...
Îmi vin acum în minte  imagine, cuvinte, sunete, bucăţi de melodii, senzaţii...şi toate îmi vin din copilărie. Nici nu-mi vine a crede că au fost toate astea. Atâtea s-au schimbat...
Poate eram naive, poate eram copilăroase... dar era o prietenie atât de caldă, de sinceră...
Ce s-a ales acum? Câteva cuvinte aruncate în grabă pe net, un telefon o dată în lună (în cel mai bun caz), o întâlnire o dată în câteva luni...
M-am bucurat azi când mi-ai spus că vrei să ieşim la plimbare, mă gândeam că ne vom reaminti de vremurile frumoase, mă gândeam că, însfârşit, vom sta de vorbă, dar n-a durat mult "întâlnirea" noastră. Dar... familia e familie, bărbatul e bărbat, trebuie să-şi aibă femeia mereu alături... asa e dragostea(?), chiar dacă uneori prea posesivă şi dependentă...
Mai ţii minte, spuneam că nici un băiat din lume nu ne va destrama prietenia. Ne referam pe atunci la altceva, dar... mi-ar plăcea să ţinem cont de acest principu toată viaţa, indiferent de orice.
Sper din suflet să fii fericita! Doar aş vrea tare mult să nu uiţi de lucrurile importante din viaţa ta, de oamenii dragi, care ţi-au fost alături până acum, de miile de amintiri comune, de lucrurile care îţi placea cândva să le faci. Chiar dacă te vei cufunda într-o alfel de viaţă, într-o altfel de lume, chiar dacă se vor schimba priorităţile, chiar dacă alţii sunt oamenii care te înconjoară acum... nu uita de tine, în primul rând, de ceea ce iubeşti şi păstrează în inima ta un loc, cât de micuţ, pentru familie, pentru prieteni, pentru amintiri.
Rămâi tu, te rog, rămâi cea pe care am cunoscut-o cândva.
Ai grija de tine, draga mea!
Cu mult drag şi dor, telepatikul tău.

P.S.: De fapt, a ieşit mai mult o scrisoare deschisă...
Pur şi simplu simţeam nevoia să-ţi vorbesc. Măcar aşa să am posibilitatea să o fac...

Călătorie extremală :)

Am avut azi marele noroc să-mi amintesc de vremurile trecute, într-o călătorie de "epocă",  într-un autobuz... şi mai de epocă. Am mers acasă, din centrul Chişinăului până în suburbia în care locuiesc, cu un "superb" model de autobuz. Din ăsta compus din 2 părţi, cu "garmoshka" pe centru... Despre senzaţiile trăite, în "reportajul" ce urmează :)

M-am văzut, în sfârşit, ajunsă la staţia de autobuze. Sunt obosită de abia mă mai ţin picioarele... Am fost astăzi la o expoziţie de artă, iar pentru a ajunge acolo a trebuit să merg câţiva km pe jos. Nu că n-ar fi existat transport, dar am vrut să fac o plimbare, mai ales că drumul trecea prin parc şi mi-era dor de o gură de aer "proaspăt"...

Ajunsă la staţie, am constatat că mai am jumătate de oră până vine autobuzul. OK. M-am rezemat de un garducean din "zonă" (că "deştepţii", responsabili de chestia dată, au decis că sunt suficiente 3 scaune mărunţele, la o staţie unde se opresc vreo zece rute de autobuz, cu minimum 20 călătorii pe zi fiecare). 

Buuuun. Aştept autobuzul. Visez deja cum iată iată vine, mă aşez, ca de obicei,  pe scaunul din spate, îmi pun căştile în urechi, ochii îi "arunc" pe geam şi număr străzile până ajung acasă... (iar dacă am noroc de un şofer bun, pot trage şi un somn dulce de jumate de oră.. :)

Din depărtari, gonit de dor...

E aproape ora pornirii, dar autobuzul încă nu e venit din sat. Văd mai multe feţe cunoscute, ceea ce înseamnă că n-am căscat gura şi trecut cu vederea autobuzul. Din fundul străzii zăresc că vine ceva. E nr. 24. Uraaaaaaaa! Dar... mi se schimbă dispoziţia când îmi dau seama că e iar un autobuz vechi şi hodorogit (am avut şi ieri parte de o călătorie destul de plăcută). 

Dar nu. E şi mai şi. E un autobuz din acelea vechi-străvechi, despre care eu credeam că stau amorţite demult în "ograda" lor (Parcul Urban de Autobuze). 

Un autobuz asemănător... 

Sursa foto: adevărul.ro 

Toţi stau stupefiaţi şi se gândesc, să urce în autobuz sau nu? Simt plutind în aer speranţa că poate poate ni se spune că autobuzul ăsta nu mai rezistă înca unei ture (mai ales că şoferul a deschis doar uşa din faţă, ca să iasă cei dinăuntru). 

Aşteptăm. Sperăm. Zădarnic. Uşile se deschid, iar motorul porneşte din nou, ceea ce înseamă că, dacă vrem să mergem acasă, trebuie să urcăm. 

Американские горки "a la Moldova"

Nu ştiu din ce an sa fie autobuzul, dar mă mir ca încă se mişcă... Dar se mişcă. Cu scrâşnete şi vaiete, autobuzul porneşte din loc, stârnind praf din urma lui şi "zburătăcind" praful "adormit" din salonul (dacă mai pot să-i zic aşa) al autobuzului. 

La cotitură, îi zăresc coada, frumos încovoiată şi zâmbesc la asocierea autobuzului cu trenuţul- jucărie, din copilărie. 

Pe tot drumul suntem însoţiţi de scrâşnete, asemenea unei viori neacordate în mâinile unui om care a pus pentru prima dată mâna pe vioară, doar ca la o amplitudine de zeci de ori mai mare. 

La mişcările mai bruşte ale autobuzului, o privesc pe fata din faţa mea (situată în "aripa 2" a autobuzului), ea mă priveşte pe mine şi avem impresia că autobuzul acuş se desface în jumate şi că iată iată trebuie să ne luăm rămas bun. 

Şoferul mai face nişte opriri şi în autobuz urcă încă nişte indivizi curajoşi. 

Acum avem cu cine ne întrece. La gropile mai mari de pe drumuri ne întrecem în sărituri: cine sare mai sus şi mai graţios de pe scaun. La întrecere participă partea din faţă a autobuzului, cu partea din spate (despărţite de eleganta garmoshka). 

"Matincă vom rămâne în Valea Raiului"

Partea pe care toţi o aşteaptă cu curiozitate, dar şi cu frică, e dealul de câteva sute de metri, care e înclinat la vreo 60-70 de grade, după socoteală mea, şi care e destul de complicat şi pentru un autobuz sănătos.

"Matinca va rămâne jumate din autobuz în Valea Raiului..." (o vale din apropierea satului, n.a.) strigă (din cauza zgomotului) râzând un pasager. "Ei, ce ni-i dat, ni-i dat. Bine ca nu suntem tare mulţi" răspunde optimist un altul.

Dar, tot respectul pentru autobuz, a ridicat cu demnitate dealul şi iată că vedem primele case. 

Huh! Noroc ca trăiesc la intrarea în sat şi mă opresc la prima staţie...

Cobor. Aer curat. Linişte. Siguranţă. 

Exotică călătorie... plină de praf, zgomot, adrenalină...

Nu ştiu de ce se mai permite ca asemenea autobuze să transporte pasageri... 

Poate pentru a le da posibilitatea de a trăi senzaţii tari?! :)

Sinceră să fiu, a fost o călătorie tare interesantă... Dar n-aş vrea să o mai repet :))

P.S.: Îmi pare rău numai că n-am avut la mine un aparat foto, o cameră video sau măcar un dictafon, pentru a înregistra superba melodie a... "garmoshtii" :D

Rânduri de sub uşă

17:48 Lun 24/05/2010
Ce faci când n-ai ce face? Mda...am ajuns sa-mi pun şi eu întrebarea asta tâmpită. Dar chiar nu ştiu ce aş putea face... Nu-mi vine nici o idee inspirată în minte. Dar ce idee poate sa-ţi vină când stai pe covoraşul de lângă uşa, lihnită de foame, privind neputincioasă la cheia din mâna, care nush ce a apucat-o sa facă proteste exact acum... 
Ah! Şi cu ce bucurie am coborât din autobuz, după o zi plină de muncă, şi cu ce zâmbit naiv am trecut prin stropii de ploaie ca sa ajung cât mai repede acasă... Şi pentru ce? Ca să stau acum sub uşa şi sa scriu aberaţii în telefonul mobil?
Of! Şi n-am nici măcar o carte...că de obicei aveam măcar ceva în geanta, da o "căram" mai mult degeaba, ca n-aveam timp sa o citesc în oraş şi am renunţat la ea de câteva zile... Da' acum, iaca na... 
Noroc ca am muzică în urechi. Îmi cânta acum Relax (taman la tema :D) o versiune faina a melodiei lui Mika. Si mă gândesc ce sa mai fac... Mi-am verificat mail-urile, da' nimic bun acolo... Nimeni (din cine îmi trebuie) online...(precis îs acasă şi mănâncă, mmm..:P) 
Mă simt neputincioasă, într-un fel, că nu ştiu cum să reacţionez în situaţii din astea mărunte şi neprevăzute... 
Mi-e dor de casa... Am constatat ca atât de rar o vizitez...doar câteva ore pe zi, şi-atunci ca sa dorm. 
Dar...ce-mi văd ochii? Mamaaaa! :D O aşteptam. Ieri mi-a mai facut o asemenea fază cheia mea şi mama a venit, a zis "Sesam, deschide-te!" şi uşa s-a deschis:)  
Din curiozitate, i-am dat cheia mea, sa încerce sa deschidă cu ea... Spre marea mea uimire, cheia a fost mai blândă cu ea si s-a deschis numai după vreo jumate de minut de încercări. Şi când mă gândesc ca eu m-am chinuit vreo 5 minute şi n-am reuşit nici măcar sa bag cheia în uşa :blush: Eh...mama are puteri magice, totuşi:) 
Gata. Sunt acasă. 18:28 Lun 24/05/2010


P.S.: Mâine s-ar putea să mi se blocheze iar cheia în uşă (dacă nu reuşesc sa-l rog frumos şi dulce pe tata ca să schimbe lacătul ăsta nărăvaş). Cine are mai multă inspiraţie, da-ţi-mi şi mie nişte idei de ce s-ar putea face când chiar n-ai ce face... :) Va zic dintr-odată să omiteţi ideea cu cartea (ea e deja în geantă) şi cu mersul pe la vecini (toate prietenele s-au mutat din bloc, iar ca vecine am acum numai băbuţe... adică, doar doamne :)


Pe final, melodia de care vorbeam...

Fericirea de a crea. Fericirea de a dărui.

E trecut de miezul nopţii... Tocmai am terminat lucrul la ultima "operă" din ziua de azi... Mi-am strâns toate pensulele, vopselele şi celelalte ustensile şi m-am aşezat să le analizez.
A fost o zi creativa azi. În mare parte, sunt mulţumită de rezultate. Poate nu e cine ştie ce... dar mă bucur când îmi reuşeşte câte ceva...
După primele încercări nu tocmai reuşite eram tentată s-o las baltă... dar, probabil, prea mare e curiozitatea pentru acest domeniu... şi mare e şi dorinţa mea de a reuşi să creez ceva frumos.
Am început să descopăr ce înseamnă "hand made" vreo 4-5 luni în urmă... De fapt, am descoperit conceptul, căci am aflat că iubesc demult această artă, doar că nu ştiam cum s-o denumesc... şi nu ştiam cât de amplă şi bogată e... Dar de-atunci, am început să caut orice şi oriunde... Şi în fiecare zi descopăr atâtea lucruri... şi aş vrea să le încerc pe toate, dar îmi dau seama că nu am capacitatea asta... încerc, nu-mi iese... las mâinile în jos şi-mi zic că nu voi putea face niciodată ce pot face alţii... dar mă avânt din nou, reuşesc şi sunt fericită.
Aş putea vorbi ore în şir numai despre cum a pornit pasiunea asta... Dar n-am timp acum. Vroiam doar să-mi împărtăşesc bucuria... Sunt cuprinsă de un sentiment atât de straniu... un fel de mulţumire sufletească şi bucurie că am reuşit. Unii ar zice că nu e mare treabă şi n-am pentru ce să fiu atât de mulţumită. Ei bine, nu-mi pasă. Eu mă simt bine :)

Suport pentru lumânare (3 unghiuri)

Şi ce e straniu e că nu vreau să păstrez pentru mine ceea ce am făcut. Şi asta nu pentru că nu mi-ar place ce am făcut - dimpotrivă. Şi nu pentru că aş vrea să mă laud - n-am încă pentru ce. Pur şi simplu vreau să dărui ceea ce am făcut cu mânuţele proprii. Vreau ca şi altcineva să se bucure. Vreau să aduc un pic de lumină şi altora. Sper că voi reuşi.

P.S.: O lucrare am dăruit-o deja. Celelalte 2 ştiu cui i le voi dărui. Pot să mă culc liniştită... :)

P. P.S.: Suporturile actuale sunt foste pahare :)                                                                

Dependenţă de dragoste...

Privesc fotografia de alături şi mă regăsesc, într-un fel, în ea... Scrânciobul ăsta e la fel ca şi sufletul meu acum... zboară singur şi trist... Nu ştiu de ce... nu ştiu încotro... Poate ar vrea sa fie mai aproape de cer, de lumină... 
Dar cerul e trist azi pentru el şi nici soare nu e... 


Probabil fotografia asta ar fi mai plina de viaţă, dacă ar avea un pic de culoare, un zâmbet inocent şi lipsit de griji de copil, nişte raze de soare jucându-se cu vântul prin pletele acestuia şi un altcineva... un altcineva care l-ar ajuta pe celalalt sa zboare... 


Azi simţeam nevoia, poate mai mult ca oricând, de afecţiune... dar n-am primit-o din partea nimanui... Am vrut s-o ofer eu, dar s-a dat "ignore" cererii mele... şi asta m-a facut si mai trista. 


Şi m-am trezit întrebându-mă de ce oamenii depind atât de mult de alţi oameni? De ce eu depind atât de mult de altcineva? Sufleteşte...


Poate pentru ca iubesc... 
Sufletul meu nu vrea sa înţeleagă uneori lucruri simple, nu vrea să înţeleagă lipsa celui care îl face să zboare, fie aceasta motivată, fie nu... 
Fiindcă nu poate să înţeleagă. Fiindcă nu vrea să înţeleagă. Fiindcă e dependent. 


De ce dragostea crează dependenţă? Vreau ca dragostea sa-mi dea doar libertate... 
Vreau să iubesc, fără să-mi rănesc sufletul cu dependenţa mea... şi nici pe "celălalt" nu vreau să-l rănesc...
Vreau doar să iubesc.

Morcheeba mi-a salvat noaptea de Revelion... :)

Mda.... muzica are efecte terapeutice... O ştiam de mai demult, dar am testat teoria asta pe propriile-mi sentimente abia acum, în noaptea de Revelion...

Nu contează cine şi ce mi-a stricat toată sărbătoarea, cert e că Revelionul 2010 a fost... ratat, dacă e să mă exprim frumos... sau poate nu e chiar frumos? Nu contează... ;)

Ăştia cu cablu mi-au făcut un dar de sărbători şi televizorul ba arăta câte ceva ceva, ba deloc... :/  Dar chiar şi dacă ar fi funcţionat normal, n-aş fi avut ce să văd acolo...nimic bun, nimic interesant... 

Ori eu n-aveam chef...?!

Eiii... m-am gândit eu cât m-am gândit şi-am zis că, deşi e Revelion, mai bine ar fi să privesc vreun film vesel, ca să revin la starea mea normală. Tocmai îmi download-asem „Alvin & The Chipmunks2” (ce-i drept doar TS-ul, dar merge...) numai bun de ridicat dispoziţia. Şi-apoi mai aveam în computer "Ho ho ho", comedia asta românească cu Ştefan Bănică Jr., pe care tot ziceam s-o vad, din curiozitate, mai ales ca tot e "la temă"... Dar n-aveam chef nici de astea.

Am deschis winamp-ul şi am început să "răsfoiesc" cele mai recente piesele download-ate zile astea. Am dat de Morcheeba - Enjoy The Ride, o auzisem la un post de radio unguresc care-mi place (MR2), o găsisem, dar n-am reuşit s-o mai ascult o dată. Acum aveam ocazia asta. 

Şi, dintr-odată, m-am simţit atât de calmă...

Am dat la căutare Morcheeba şi am găsit albumul care conţine piesa asta -Dive Deep, l-am descărcat, mi-am adăugat piesele în playlist, mi-am pus căştile în urechi şi... piesă cu piesă simţeam că mă transfer în altă lume – în lumea muzicii. 

Şi-apoi am ajuns la starea că nu-mi mai păsa de nimic :) Eram doar eu şi muzica...

Şi uite-aşa noaptea de Revelion nu a fost întru totul pierdută... :) 

Mai târziu mi-a colorat dispoziţia şi altcineva... :) Dar pentru acesta am un multumesc special. Acum vorbesc despre muzică! :P

Mai jos găsiţi câteva cântece din albumul Dive Deep, celelalte abia se download-ează. 

Sper să vă placă şi vouă...

Happy day...

Am avut o zi happy! Nu pot spune că am făcut lucruri extraordinare, dar m-am simţit atât de bine sufleteşte, atât de mulţumită, atât de happy...încât am hotărât să dau "search", ca să caut motivul stării mele de bine sufletesc...Am găsit o mie de motive, care poate, pentru unii, ar fi mărunte şi neimportante, însă...

Lucrurile simple ne fac cu-adevărat fericiţi...

În primul rând, am încheiat un semestru de studii... şi l-am încheiat cu brio! (asta înseamnă că s-ar putea să am bursă, yupiiii!!!:)) , în al doilea rând, am pus punct şi la prima jumătate de an de lucru...primul meu lucru, cel puţin oficial (a nu se gândi la prostii, am facut şi un fel de voluntariat, adică un fel de serviciu neoficial)... Şi iată..de azi sunt în vacanţă şi în concediu. Să nu fiu fericită?! He he! La cât de epuizată am ajuns să fiu zilele astea, vacanţa asta e o adevărată minune în viaţa mea.

Să continuu ideea cu lucrurile care m-au făcut azi happy. Am fost azi tare fericită şi mulţumită de mine, că am reuşit să rezolv mai multe lucruri la serviciu, pe care credeam că nu le voi mai rezolva anul acesta, dar care erau importante... Şi am reuşit! Am făcut daruri mici colegilor de serviciu, iar asta mi-a adus atât de multă fericire... (e atât de plăcut să dăruieşti, iar darurile să fie primite cu bucurie, chiar dacă sunt, în fond, micuţe şi neînsemnate)

Şi-apoi...un alt lucru mare mare, care m-a făcut extrem de fericită, a fost că mi-am făcut eu însămi un cadou de sărbători. A, da! am uitat să spun că un alt motiv a fost că mi s-a dat şi nişte recalculări de la serviciu, că altfel nu venea şi darul meu ) Deci, mi-am luat ceva pentru sufleţelul meu, ceva care eu îmi doream taaaaare mult! Ehhh....în vacanţa asta voi avea ce face...

Ah! N-am spus ce.. :) Mi-am luat vopsele acrilice! Yupiiiiiii!!!!!!!!!! Şi pensule, şi paletă pentru culori şi încă nişte chestiuţe din domeniu design-ului artistic (nu ştiu dacă e corectă expresia, da mie îmi plavce :))... Sunt atât de fericită că mi-am permis să le iau... Acum, nu-mi rămâne decât să găsesc un pic de timp liber (pe care, Slavă Domnului, îl voi avea) şi să-mi pun creativitatea la lucruuu!!! Iar lucru? Da! Un lucru care, cu adevărat, îmi place!

...şi doamna de la magazinul de artă a fost atât de drăguţă cu mine şi a avut răbdare să-mi explice mai multe lucruri şi m-a ajutat să aleg culorile şi ustensilele...

Şi încă azi, un Moş Crăciun din centrul capitalei m-a luat la dans... :)
Eram în trecere... Moşu' avea dispoziţie bună, asculta muzică şi îşi aştepta "oaspeţii" sau "oaspetele" (la feminin:)), care să i se aşaze în braţe şi să zică "cheasssse"...:) Şi deci, cum dansa moshulică, dădu cu ochii de mine, fetiţa zâmbitoare şi tare tare happy, care tocmai venea de la cumpărături alese. M-am trezit cu întrebarea "потанцуем?", după care m-a "învârtit" o dată şi i-am zis că plec mai departe. Mi-a zâmbit şi mi-a urat sărbători fericite... :)

Azi în general aveam impresia că toată lumea zâmbeşte şi e fericită. Aşa să fi fost oare? Poate... Poate sărbătorile de iarnă a schimbat un pic grimasa veşnic posacă a oamenilor de la noi... Sau poate, pur şi simplu, aşa mă simţeam eu. Nu ştiu. Cert e că mi-a plăcut starea mea sufletească şi mi-ar plăcea să fiu la fel de happy în fiecare zi. Nu cred că e greu... :)

Eh... şi-ar mai fi de scris, căci a doua parte a zile a fost la fel de frumoasă, petrecută alături de cea mai dragă persoană a sufleţelului meu... dar e târziu deja şi mi-e frică să nu mă prindă noul an tot aici, în faţa calculatorului...

Dacă mai reuşesc, poate revin anul acesta... ar trebui să fac un bilanţ al anului...
Dacă nu... ne revedem la anu'! :)

Creioane colorate pentru o viaţa happy! :)

M-am regasit! :) M-am regasit in noul design al paginii mele! :)
Adica... am găsit, în sfârşit design-ul care sa-mi placă...

De câteva zile tot rasfoiesc google-ul în cautare de template-uri pentru bloguri...
Încercam una, încercam alta, parca îmi plăcea, dar... ceva lipsea...
Viaţa! Respiraţia! Culoarea!
Ăsta îmi place! Cel puţin pentru moment... :)
E happy, e plin de culori, e aşa cum îmi place să văd viaţa!

Dacă privesc la design-ul ăsta... şi încerc să filozofez un pic, acum la miez de noapte...(am zis eu că la ora asta mă apucă inspiraţia)), voi zice:
Viaţa noastră e o pictură... Creioanele sunt în mâinile noastre!
De noi depinde cum vom picta propria viaţa!
Ni s-a dat tot din ceea ce avem nevoie: hârtie, acuarelă, creioane... de toate tipurile si culorile. Numai ia-le în mână şi pictează!
Nu de puţine ori, oamenii se plâng că nu le iese "pictura", pentru că nu le-a fost dat talentul necesar, sau pensula cea mai bună, sau culorile potrivite... O mie de motive, o mie de scuze, o mie de vinoveţi (printre care propria persoană, evident, nu se regăseşte).
Eu cred că toţi avem aceeaşi "materie primă", de fiecare depinde cum o utilizează şi cum o valorifică...
Eu prefer să-mi desenez viaţa în culori optimiste şi s-o colorez cu multe vise...

Viaţa e atât de frumoasă în culori...

Când vine inspiratia?!

Am creat acest blog şi...aştept să-mi vină în vizită inspiraţia... Dar nu vine. Ba nu, ea viiine, dar în cel mai nepotrivit moment: atunci când cuminte şi liniştită, după băiţă şi rugăciunea de seară, mă culcuşesc dulce sub plapuma călduroasă... Mda...nepotrivit moment. Dar...atunci mintea mea, ca o apucată, începe să creeze. Şi-mi vin gânduri cu duiumul, cuvinte, imagini, sunete...
Nu mă trezesc să notez ideile, logic! :) După ce mi-am încălzit locul? Ei hai... :) Şi mai ales când mă gândesc că trebuie să mă trezesc peste 5 ore... Neee! Mă cufund şi mai adânc sub plapuma caldă şi-mi spun că le voi nota dimineaţa. Aha... Da cine le mai ţine minte? :) Şi iată cam aşa în fiecare seară. Şi iată aşa rămâne gol şi dezbrăcat blogul meu...
Încă o mai aştept...poate vine într-un moment mai potrivit. Sau poate îmi trece lenea... :D

Merry Christmas, my Love!

Am descoperit o melodie frumoasa de Craciun...



Merry Christmas, my Love!

Vreau să fiu copil...

Vreau să fiu copil...

Vreau să uit, să iert, să iubesc...

Beau cacao cu lapte, manânc crema de cicolată cu nuci, dintr-un borcănaş şi... ma gândesc cum aş putea face să evadez...

Sunt clipe în viaţă când vrei să fugi... când vrei să dispari,

pur şi simplu... Sunt clipe când vrei să te întorci undeva, în trecutul îndepărtat...şi să fii mic mic, să fii copil şi să nu-ţi pese de nimic... Să ai sufletul curat şi mintea plină de vise naive, dar atât de frumoase... Iar viaţa să fie atât de lipsită de griji, de certuri, de reproşuri, de vorbe urâte şi frustrări răscolite la cea mai mică ceartă...

Apreciez în copii capacitatea asta extraordinară de a uita... Ei se cerată, se supără şi uită peste doar câteva minute... Şi noi?

Noi, cei mari, suntem atât de ranchiunoşi... noi, cei mari, nu ştim a ierta... noi, cei mari, nu ştim a iubi, simplu şi necondiţionat, din suflet...

Vreau să fiu copil...

Vreau să mă bucur de ploaie şi de curcubeul de după...

Vreau să urlu în gura mare, fluturând din mâni: "Avion! Avion! Dă-te jos pe stadion!" :) şi să nu-mi pese de ce va zice lumea.. şi să nu-mi pese că nimeni din avion, de fapt, nu ma aude şi nici măcar nu mă vede...

Vreau să mă bucur de viaţă, de ea în deplinătate, cu toate minunile ei, cu cele mai mici dintre ele şi mai neobservabile, cele pe care doar un copil le mai poate vedea...

Vreau să nu mă mai cert cu cei apropiaţi...

Vreau să fiu copil...

Vreau să uit, să iert, să iubesc...

Da' eu am blog... :))

Să-mi fac un blog? De ce? Pentru ce aş avea nevoie de unul? Să fiu şi eu în “rând cu lumea”? Să fiu “la modă”? Hmm… Nu-mi prea stă în fire… Atunci, la ce bun?

Mi-ar plăcea să am un blog pentru mine, pentru clipele în care vrei să vorbeşti şi nu ai cui, pentru acele momente din viaţă când nu poţi să-i vorbeşti cuiva, pentru zilele în care, pur şi simplu, vrei să scrii… Dar şi pentru a momentele acelea frumoase, haioase, deosebite din viaţă pe care vrei să le păstrezi într-o “carte” proprie… (şi cum ne e mai simplu, uneori, să lucrăm cu butoanele tastaturii, decât cu peniţa şi hârtia… memoria virtuală ar putea deveni un frumos jurnal de memorii…)

Vreau să am un blog, pentru a nota observaţii din viaţa mea de zi cu zi, din lumea înconjurătoare. Poate voi scrie şi meditaţii, în cazul în care nu mă va fură somnul la vreun miez de noapte, din cauza fluturilor din stomac, din cauza ideilor care aleargă, uneori, de colo-colo prin minte, din cauza emoţiilor descoperirilor interioare şi a “iluminării” proprii (mie mi se mai întâmplă şi de astea…:)

Nu ştiu ce va reprezenta acest blog, cui i se va adresa şi ce va conţine.

Sper să am curajul să-mi las sufletul să vorbească deschis aici; sper să am inspiraţia suficientă, care să mă ajute să scriu; sper să găsesc timp pentru a scrie şi că acest blog nu va rămâne doar la faza asta...

Mi-ar plăcea să-mi dezvolt un simţ al scrisului, să-mi formez un stil aparte şi să mă hotărăsc asupra unei (sau a unui set de) tematici despre care să scriu.

Mi-ar plăcea să se găsească măcar cineva care să citească viitoarele articole şi să se regăsească, să se redescopere, să se relaxeze, să râdă, să fie fericit şi, pur şi simplu, să se simtă bine…

Vreau să fie un blog cu suflet, un blog care să respire, un blog care să viseze, să aducă bucurie sufletului (al meu, dar şi, sau mai ales, a altor oameni)

Vreau. Sper. Cred.

Dar, cine ştie soarta acestui blog? Nici măcar eu…

Cu Doamne ajută!