Portretul unui om drag...

Când ni s-a spus că avem de făcut portretul cuiva la „Retorică”, mi-a apărut în minte, fără vre-un anunţ preventiv, chipul ei. Când am auzit în şirul lung de posibilităţi de a alege acea persoană, cuvântul „dragă” sau „care ne-a influenţat pozitiv”, am ştiut cu siguranţă că ea va fi eroina caracterizării mele. Şi totuşi foaia mea a rămas albă minute în şir, înainte de a începe a scrie, fără să pot nota măcar un cuvânt. Sute, mii de gânduri îmi veneau în minte atunci, amintiri, frânturi din fraze, imagini în viteză... Şi totuşi foaia mea rămânea goală. Mda...Mi se păruse o misiune mult mai uşoară, dar mi-am dat seama că pentru a străbate întreaga personalitate a ei, fără hartă şi compas nu mă pot descurca.

O ţin minte de când eram mică, pentru că am avut norocul să avem aceleaşi rădăcini. M-am apropiat însă sufleteşte de ea, mai mult în această vară, când am avut posibilitatea să stăm mai mult timp împreună. Mi-a devenit o soră mai mare, de la care am învăţat şi încă mai învăţ foarte mult.

Ceea ce mă fascinează mai mult la ea este imensul bagaj de cunoştinţe şi experienţă, adunat timp de 24 de ani. Aş putea sta ore în şir de vorbă cu ea... sau doar s-o ascult. Abordează multe teme, pe care însă nu le epuizează. Trece cu uşurinţă de la un subiect la altul, de la fotbal, Formula 1 – sporturi pe care le iubeşte, la calculatoare – pe care le cunoaşte până la detaliile interioare, fără să fi urmat cursuri speciale; de la psihologie, la istorie şi până la filozofia cu întrebările ei existenţiale. Mă întreb de multe ori, cum poate să ştie atât de multe, de parcă ar fi trecut peste ani de experienţă? Răspunsul vine din curiozitatea sa de a cunoaşte lumea, de a cunoaşte tot ce poate cunoaşte un om. Nu lasă nici o întrebare fără răspuns. Caută, cercetează, întreabă, sapă până dă de izvorul de la care îşi poate adăpa însetata-i de cunoaştere minte.

Are o minte ageră, analitică, capabilă să dezlege cele mai complicate noduri. Ştie ce vrea şi nu se lasă până nu-şi atinge scopul propus. Fire insistentă şi tenace, curajoasă, ambiţioasă şi cu o putere de muncă deosebită.
Exigentă faţă de sine, şi-a cultivat principii şi valori, care acum dau roade bogate – dragostea, respectul şi încrederea celor din jur.
Se remarcă întotdeauna prin originalitate şi imaginaţie bogată, e sufletul unei companii, mereu activă şi energică. Este tot timpul în mişcare: de la un om la altul, de la o activitate la alta. Statul acasă pe canapea, fără treabă, lenevia şi plictiseala nu e de ea.
Nu-i plac oamenii care se cred centrul Universului şi care se aventurează în teme pe care nu le cunosc, de obicei îi ironizează. De fapt, ironia şi spiritul critic sunt două calităţi (care pentru unii ar părea defecte) care stau la baza personalităţii ei.

Aşa e ea, sinceră. Spune întotdeauna ce gândeşte, chiar cu riscul de a jigni. Deşi deseori e ironică cu cei din jur, ştie să râdă şi de propriile greşeli. 

Are un bun simţ al umorului şi rare ori o vezi indispusă, pentru că nu-i place să-şi plângă de milă şi nici să se complacă.
Deşi este o fire puternică, o adevărată luptătoare, este şi sensibilă, înţelegătoare şi receptivă la suferinţele altora. Întotdeauna va fi gata să-ţi ofere un sfat bun, un cuvânt de încurajare, o îmbrăţişare... Dăruieşte dragoste necondiţionat, fără a cere o recompensă în schimb şi nu uită să spună întotdeauna „mulţumesc”.
Este o individualitate: cu un stil aparte, cu maniere excelente, cu o bibliotecă întreagă trecută în faţa ochilor şi cu o bogată lume interioară.
Îşi cunoaşte drepturile şi luptă atunci când este nevoie pentru a le apăra, iar când vine vorba de limba pe care o vorbeşte, va spune întotdeauna că limba sa e româna, având o conştiinţă naţională românească.

Am vorbit mai mult despre lumea ei interioară şi n-am prea spus despre aspectul ei fizic – am făcut intenţionat, pentru că cred cu tărie că ceea ce contează cu adevărat este ceea ce se află înlăuntru nostru. Dar până la urmă, calităţile ei interioare se exteriorizează foarte bine pe chipul ei. Astfel că, bunătatea şi înţelegerea se văd prin zâmbetul cald, curiozitatea se revarsă prin sclipirea ochilor, mereu ca un semn de întrebare, cultura prin maniere, inteligenţa prin cuvintele înţelepte...
La toate astea se adaugă feminitatea, tandreţea şi gingăşia, care îi pun în evidenţă destinaţia de a fi Minune a naturii – Femeie.

Portret realizat în anii de studenţie la cursul de "Retorică" (2008). 

Ce putem învăţa de la un copil?

"Un copil poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri, cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte’’.

P. Coelho le-a menţionat doar pe acestea, însă lista ar putea continua şi continua...

Pentru copii nu există nici trecut şi nici viitor, în schimb ei au ceea ce noi am pierdut demult în tumultul vieţii – prezent, de el ei ştiu să se bucure şi ştiu să-l trăiască intens în fiecare clipă. Noi însă, alergăm într-o cursă nebunească cu 200 km/h şi uităm să mai punem piciorul pe frână, să coborâm din maşina pe care tot noi am construit-o pentru a ajunge cât mai repede la ţelul propus şi... să mergem desculţi prin iarba cu ochi umezi a dimineţii, să ne bucurăm de primele raze de soare, să ascultăm melodia blândă ce  vine de printre ramurile copacilor (şi nu doar cea din căştile player-ului) şi să râdem... să râdem pentru fiece rază de soare, la fel ca copiii. Ce minunat că există ei, cei care prin inocenţa şi naivitatea lor ne aduc aminte de o prospeţime a vieţii de care tindem să uităm în goana noastră după diplome şi titluri, după bani şi cariere de succes.

Deşi se nasc imperfecţi, copii mici au mintea şi inima curată, deschise pentru cunoaştere şi dragoste şi închise pentru gînduri întunecate. 

’’Un copil voia să scoată peştele din apă - să nu se înece.’’ Ce banală pare această propoziţie şi ce lipsită de sens... şi totuşi nu e, ci dimpotrivă. Aşa e firea copilului, blând şi iubitor faţă de aproapele său, grijuliu şi lipsit de invidie.

Copiii au o extraordinară capacitate de a ierta, nu ţin supărare, nu amintesc ce li s-a întîmplat în trecut şi nici nu pun condiţii cînd iartă, merg pur şi simplu înainte. Şi cum suntem noi...?

Copii sunt orbi cînd e vorba de culoarea pielii, de religie sau alte diferenţe faţă de ei. Ei nu ştiu ce înseamnă rasă sau prejudecăţi.

Copiii sunt plini de energie şi mereu puşi pe treabă (chiar dacă de alt gen), noi însă pînă nu suntem impuşi, de ’’cei mai mari’’ ori de noi înşine, stăm locului şi lenevim.

Şi încă ceva, copiii sunt cunoscuţi ca fiind ’’ întruparea întrebării’’. Sunt mereu dornici de a cunoaşte şi nu contenesc să întrebe ’’ De ce?’’. Să le urmăm exemplu, să învăţăm!

Puţine argumente? Poate. Cu siguranţă copiii dispun încă de multe calităţi, pe care noi, adulţii, le-am pierdut în drumul nostru spre cunoaştere, bani şi titluri. Să-i privim doar şi să încercăm să deprindem cîte ceva de la ei înainte de a-i învăţa să crească şi să uite de ele.

P.S.: Textuleţ scris prin 2007-2008 :)

Meşteriţele :)

O seară plăcută, cu discuţii lungi despre creaţie şi pasiuni... A fost acum o săptămână, la un restaurant din Chişinău. Un fel de şezătoare, mai popular spus, doar că "meşteriţele" s-au rezumat doar la discuţii, fără a meşteri ceva, pe "laiţa" din casa mare. 

"Şezătoarea" cu pricina a avut loc datorită unui concurs cu titlul "Sunt meşteriţă", organizat de o revistă online pentru femei, şi a adunat câştigătoarele pentru a le premia şi scrie câte ceva despre ele.
Cu un pic de emoţii în "geantă", m-am apropiat de cei care erau în faţa restaurantului (la care fusesem anunţate să venim) şi care, am presupus, că sunt cei de care aveam nevoie. Am avut dreptate. Era Eugenia Gangura, fata care urma să ne ofere premiile, Corina Sîrbu, pe care o ştiam de pe facebook şi căreia îi admiram lucrările de mai demult şi Ion Roşca, fotograful. După câteva minute a venit şi Olimpiada, a 3-a câştigătoare, pe care am descoperit că o ştiu şi că învăţăm la aceeaşi facultate.
Am intrat repede în discuţie cu fetele, că de... aveam ce discuta (oamenii de artă întotdeauna au despre ce vorbi, mai ales când vine vorba de pasiunea lor). Până a venit redactorul, care trebuia să ne intervieveze, noi deja discutam liber, de parcă ne ştiam de "oho" timp, nu de doar câteva minute.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am intrat în local, a fost alegerea premiului. Premiile au constat în câte o pereche de cercei, hand made, realizaţi de Eugenia.
Cred că a fost etapa cea mai complicată, căci, pentru că ne adusese mai multe perechi, nu ne puteam hotărî, vreme de minute bune, pe care să-i alegem şi care ni se vor potrivi cel mai bine.

Spirale şi buline colorate, buburuze şi floricele, toţi coloraţi, toţi veseli... Cerceii "a la Jenica", sunt asemenea celei care îi crează. Eugenia mi-a plăcut imediat ce mi-a întins mâna şi m-a salutat. Plăcută, comunicabilă, deschisă, un omuleţ cald, de care te ataşezi din prima.
Apoi a venit Cristina, redactorul-şef al site-ului şi ne-a luat la întrebări. Pe parcursul discuţiei ne-am tot regăsit una în cuvintele celeilalte. "Da? Şi tu ai ars cerceii prima data?", "Ah şi eu!", "Şi eu...". La un moment dat uitaserăm că răspundeam la nişte întrebări pentru un interviu... era o discuţie de suflet, o descoperire a fiecăreia dintre noi, o regăsire a temerilor şi emoţiilor de la început, erau cuvinte de susţinere şi încurajare. Cel puţin, eu asta am simţit :)
Pentru mine a fost deosebită întâlnirea cu alţi oameni, "bolnavi" de aceeaşi maladie, ca şi mine - Creaţia. Iar faptul că am obţinut locul II mi-a dat curaj să merg mai departe, la fel ca şi cuvintele fetelor, care m-au încurajat să încep şi eu un mic bussines din pasiunea mea. Celelalte două câştigătoare, la fel ca şi Eugenia, fata care ne-a oferit premiile, sunt pasionate de meşterirea accesorilor din argila polimerică. Şi eu încerc să modelez câte ceva, dar sunt începătoare, deocamdată. Mie îmi place în general tot ce ţine de hand made, îmi place să dau viaţă diferitor obiecte decorative, să decorez lucruri aparent inutile, să dau culoare la tot ce mă înconjoară. Nu m-am oprit, încă asupra unui anumit domeniu... Îmi place tot ce ţine de arta decorativă şi admir oamenii cu multă imaginaţie şi spirit creativ. Eu am cam puţină, deocamdată... Dar lucrez la asta! Pentru că iubesc ceea ce fac şi în asta găsesc fericire şi mulţumire sufletească. :)

Cristina Mogâldea (redactor PentruEa.md), Corina Sîrbu (locul I), Olimpiada Săcăreanu (locul III), Ludmila Sârghi (locul II), Eugenia Gangura (Cercei a la Jenica)

Site-ul care a organizat concursul: www.pentruea.md
Fotograf: Ion Roşca, www.johnroshka.com

O bucăţică din istoria pasiunii mele pentru hand made

Notă: Un articol cu mine în rol principal, din tabloidul "Apropo Magazin" :)

Indiferent ce confecţionează: coliere, inele sau obiecte de decor, Ludmila Sârghi pune în toate câte o bucăţică de suflet. Casa ei este plină de obiecte originale şi colorate, menite să alunge şi cea mai mică urmă de tristețe.

„Un creator adevărat lucrează cu ce găseşte prin casă”
Pasiunea ei, care „s-a născut într-o noapte, pe la ora trei”, va împlini zilele acestea un anişor. „De atunci am început să-i dedic fiecare clipă liberă pe care o am, multe idei şi mult suflet. Din start, termenul de „hand-made” îmi era absolut străin, apoi, rând pe rând am descoperit tehnici pe care le-am aplicat ulterior, iar astăzi am o bogată colecţie de rame pentru fotografii, oglinjoare, suporturi pentru lumânări, ceasuri de perete sau chiar obiecte utile: site pentru cernut, fundişoare de bucătărie, suporturi pentru vase fierbinţi sau farfurii decorate ”, ne împărtăşeşte tânăra artistă despre pasiunea ei. De curând, şi-a lărgit aria de confecţii, lucrând cu argila polimerică şi materialele textile. „ Nu e foarte complicat să lucrezi cu argila polimerică, e mai greu să găsesc ustensilele necesare prin Chişinău.  Un creator adevărat însă improvizează şi lucrează cu ce găseşte prin casă. Din textile fac diferite broşe, agrafe, bentiţe, foarte în vogă anul acesta”, mai spune Ludmila, care tocmai a terminat de confecţionat o minunăţie de broşă, pe care o va dărui unei prietene.  „Lucrurile pe care le decorez, de obicei nu rămân pentru mult timp în casa mea. 

De cele mai multe ori, le dăruiesc, pentru că îmi face o plăcere enormă să-i bucur pe cei dragi cu lucruri personalizate şi deosebite, create cu mult suflet, cu mânuţele mele. Doar o parte din lucrări rămân să-mi coloreze casa”. 

Creează obiecte-unicat din ziare şi farfurii
Pasiunea pentru obiectele hand-made o ţin pe Ludmila „în priză”. Ea îşi iubeşte fiecare lucruşor creat, pentru că fiecare din ele poartă o amprentă a personalităţii sale.

 „Nu este ceva ce îmi place să creez în mod deosebit. „Hand-made”-ul este un noţiune atât de largă şi adună atâtea tehnici şi idei, că nu mi-ar ajunge o viaţă să le încerc pe toate. 
Anume asta şi-mi place, că pot inventa şi crea mereu ceva nou,  chiar şi din lucruri vechi şi aparent neutilizabile. Pot fi create obiecte decorative din lucruri de prin casă: ziare vechi, sticle, farfurii, cutii.

Eu, de exemplu, am creat mai multe ceasuri de perete din discuri de vinil şi chiar din farfurii,  am decorat borcănaşe metalice de la conserve şi am creat vaze pentru flori originale, am făcut suporturi pentru vase fierbinţi din ziare

vechi, rame foto - din reviste, am decorat pahare şi le-am transformat în suporturi frumoase pentru lumânări. 
Totul depinde de noi, de creativitatea noastră şi de felul în care putem reinventa lucrurile”, este de părere fata.

Va începe mica afacere prin internet

Veselă, deschisă şi iubind culoarea, Ludmila este ferm convinsă că oamenii noştri ştiu să aprecieze obiectele de artă. „Este un mit faptul ca moldovenii nu apreciază lucrurile făcute manual. 
Dimpotrivă, foarte mulţi caută obiecte personalizate, deosebite, în special pentru cadouri. „Hand made”-ul este o formă mai modernă a artizanatului, a creaţiei populare, iar munca manuală a fost dintotdeauna apreciată. 

Un obiect creat manual valorează mai mult decât 100 de kitch-uri de la piaţă!”, crede Ludmila. Unica dezamagire a tuturor creatorilor de obiecte hand-made este că nu se câştigă bani din această îndeletnicire. „Ce poate fi mai frumos decât să faci ceea ce îţi place şi să mai câştigi bani pentru asta? Nu sunt şi nici nu am fost vreodată materialistă, dar necesitatea banilor nu o poate nega nimeni. 

Chiar şi pentru materia primă necesară cheltui foarte mult şi încep să mă gândesc că trebuie să acopăr cumva cheltuielile, mai ales că mulţi prieteni şi cunoscuţi care mi-au văzut lucrările mă tot întreabă dacă vând ceva. Poate voi face primii paşi în acest sens pe reţelele de socializare de pe internet. E mai greu să faci primul pas”, spune Ludmila.

Stela DĂNILĂ, Apropo Magazin


(Imagine Ziar)

"Întâlnire" ciudată

Azi am avut o "întâlnire" ciudată...
Mă îndreptam spre lecţiile mele iubite de decor. Eram cam în grabă, pentru că în centrul Chişinăului era ambuteiaj din cauza "Velo Horei", aşa că, de cum am ajuns la strada la care trebuia să cobor, am ieşit în grabă din microbuz. Şi şoferul era cam grăbit şi enervat din cauza traficului, aşă că nici n-am reuşit să închid uşa şi să trec pe trotuar, că a luat-o din loc. Am bolmojit ceva sub nas şi am sărit repede pe trotuar. Acolo mă aştepta cineva, de parcă ar fi ştiut că trebuie să cobor... Mi-a venit în întâmpinare, m-a privit scurt, de parcă m-ar fi  salutat, apoi mi s-a alăturat în drumul meu. I-am făcut semn să mă lase. A bătut un pas "în retragere", după care a început să meargă în urma mea. A trecut strada împreună cu mine - o dată şi apoi încă o dată. I-am făcut iarăşi semn să mă lase, dar de data asta nici măcar nu s-a speriat. La o bucată de drum, mi-a venit gândul că poate e flămând... Aveam nişte biscuiţi în geantă, aşa că am scos unul şi l-am pus la rădăcina unui copac pe lângă care tocmai treceam. S-a apropiat puţin de el, după care a pornit iar după mine. Mi-am dat seamă că nu ii foame. Mi-a părut un pic straniu comportamentul lui. L-am privit şi m-a privit şi el cu coada ochiului, jenat cumva... dar, totodată, cu drag, de parcă m-ar fi cunoscut...
Am ajuns acolo unde mă pornisem, am ridicat cele câteva scări, am intrat şi am închis uşa în urma mea. De partea cealaltă a uşei din sticlă stătea el. Voise să intre cu mine.
În încăpere însă, nu aveau voie să intre câinii, aşă că el a rămas afară.
După două ore de creaţie, când am ieşit, nu mai era acolo. De fapt, uitasem deja de el...
Acum, seara... mi-am amintit de "intâlnirea" de azi şi m-a pus pe gânduri... Oricât de straniu ar părea, dar simţeam că câinele acela nu mi-a ieşit întâmplător în cale... de parcă, într-adevăr, mă ştia....
Şi mi-am adus aminte de o povestioară reală, citită cândva în "Supă de pui pentru suflet", în care se povestea despre un câine care a apărut întâmplător (sau nu) într-o familie, când aceia tocmai pierduseră pe cineva drag... şi că el dormea mereu lângă patul celui la care a ţinut cel mai mult acea persoana. Poate şi câinele ăsta purta sufletul cuiva...? Dar poate el doar avea nevoie de o mângâiere şi a simţit în mine omul care i-ar putea-o oferi.
Iar eu nu i-am oferit-o... din grabă, din lipsă de timp, din cauza stânjenelei...
Poate aşa au nevoie de noi şi unii oameni... şi noi nu simţim asta...

Grădină verde, grădină... :)

În sfârşit. Azi m-am lăsat convinsă de mama să ies din casă şi să merg...la casă, asa îi zicem noi casei care se tot construieşte de mai bine de 15 ani şi în care sperăm să trăim cândva. Până atunci, aici trăiesc păsările de curte, câinii şi pisicile:) Părinţii vin aici zilnic, de câteva ori pe zi (nu ştiu cum rezistă...nu e foarte departe de apartamentul în care trăim, dar tot ai de mers 10-15 minute pe jos). Eu dau cam rar pe la casă, astfel ca, atunci când vin, trebuie sa întru în ograda pe o poartă mai laturalnică, căci câinele unui cunoscut care stă la noi nu mă prea cunoaşte şi risc sa o păţesc:) 

Nu prea am venit în ultimul timp pe aici pentru că nu prea am avut timp liber, eram toată ziua la serviciu, iar în weekend preferam să stau acasă, să creez ceva, sau să-mi petrec timpul alături de iubit, prieteni, pe undeva prin oraş.

Ei bine, iată-mă în sfârşit la casă... :) Spre marea mea mirare, m-am simţit atât de bine... în sânul naturii, printre flori şi iarbă, printre puişori şi răţuşte, mângâiată de un soare mai blând şi mai vesel decât îl poţi vedea în oraş - printre aburi fierbinţi veniţi de la asfalt... 

M-am jucat cu motanii, am hrănit puişorii, am mâncat mere şi prăsade (nu-mi place cum sună - pere, prefer sa le zic prăsade)).  Mama mi-a facut o 'excursie' prin grădina şi mi-a arătat ce minunăţii de roşii a crescut ea cu grijă şi ce legume frumoase avem. M-am minunat de câte feluri de flori avem şi cât de verde şi frumoasă e grădina noastră, chiar şi la mijloc de vară.  

M-a surprins motanul Vasile, prin felul lui rafinat şi drăguţ de a fi (când era micuţ era atât de sălbatic, încât absolut nimeni nu putea pune mâna pe el, iar dacă reuşea cumva, nu rămânea fără o "amintire" de la el). Mi-a părut curios că nu s-a repezit la mâncare când i s-a dat. I-a lăsat sa mănânce pe fraţii mai mici şi pe maică-sa şi numai după asta s-a dus şi el să mănânce ce i-a rămas. "Aşa face întotdeauna, zice tata, e gentilmen". :)

Lucrurile simple, lucrurile care te leagă de copilărie, lucrurile care sunt legate de natură... anume ele îţi dau o stare de bine şi fericire, atât de plăcută... Mi-era dor de starea asta, mi-era dor să petrec mai mult timp cu familia... Mă bucur că o dată cu concediul am găsit mai mult timp pentru lucrurile care îmi plac şi pentru oamenii  dragi.. 

Mi-am dat seama că am o grădina de vis şi că trebuie să trec mai des pe acolo. Am impresia ca găseşti orice legumă sau fruct, orice îţi pofteşte inima. De fapt, probabil aşa e în grădina fiecărui moldovean... 

"Bunelul tău m-a învăţat un lucru, spune mama, dacă nu ai bani de o haină sau un alt lucru, nu e o problemă, rezişti, important e sa ai ce mânca. El dacă avea câţiva saci de făină în pod, nişte legume în beci, putea fi liniştit, ştiind că iarna familia va avea ce mânca. Asa încerc sa fac si eu, mai adaugă mama".

Nu ştiu dacă eu aş fi o buna gospodină... Caci una e sa vii o dată pe lună, să admiri grădina, să mănânci tot felul de bunătăţuri, şi altă e sa ai grijă de ea zilnic... Cert e ca n-aş schimbă suburbia în care trăiesc pe oraş niciodată... 

Vreau enorm de mult sa am căsuţa mea... Nu mare, dar drăguţă, şi important e sa aibă şi o grădinuţa, la fel, mică (cât sa fie lucrul o plăcere:))şi în ea să am pomi fructiferi de toate felurile, câteva legume şi muuuulte flori. 

Eh...sper sa nu rămână doar un vis...

P.S.: Mi-a plăcut ziua asta :) Vedeţi mai jos nişte fotografii. 

 Motănică la umbra stâlpului :)

Vasilică e cochet (ă) :)))










Mama numără câte mere au mai rămas în copac... :)

Sunt micuţ, dar roditor! :)

Cărăruşă înverzită şi înflorită :)

  

  

Astea de mai sus sun roşii cherry :)       

Doar câteva din zecile de flori din grădină...

Smile :)

Dor de o prietenie aproape pierdută...

Încet, încet pierd o prietenă... o prietenă de care mă leagă atâtea amintiri... O prietena la care am ţinut şi mai ţin tare mult, o prietena care era cândva un model pentru mine.
Îmi aduc aminte şi acum de copilărie, de jocurile împreună, îmi aduc aminte de zecile de scrisori pe care ni le scriam şi ne le puneam în poştă, chiar dacă trăim la câteva etaje distanţă. Îmi aduc aminte cum păşteam toată ziua boboceii împreună pe deal, fiecare cu ai ei, ne jucam, cântam, compuneam cântece copilăreşti... şi ne trezeam la o bucată de amiază că bobocii nu mai erau lângă noi... ne părăseau şi plecau însetaţi în căutare de apă şi iarbă mai verde :)
Ah. Şi serile lungi de vară în care ne plimbam până noaptea târziu, le mai ţii minte? Şi cum îmi povesteai tu cărţi şi filme întregi... unele le citisei/văzusei, dar multe le aveai în căpuşorul tău... Doamne, ce fantezie bogată aveai.. Ai fi scris romane întregi dacă te-ai fi apucat să le aşterni pe hârtie... Îmi plăcea să te ascult.
Şi-apoi, când am crescut mai măricele şi a început să ne sfârâie inimioara după vreo pereche de ochi mari şi frumoşi, tot alături eram pentru a ne susţine, pentru a ne povesti fiecare clipă, fiecare cuvânt... De fapt, tu erai cea mai cu experienţă, cea care adora să flirteze şi să se joace cu băieţii... eu eram doar "micul tău jurnal secret", care te asculta, tăcută şi timidă şi care doar îndrăznea să viseze la ceea ce tu trăiai. De la tine am învăţat multe chestii ce ţin de o relaţie, tu erai experta noastră :) Te invidiam, într-un fel, dar cu multă dragoste şi gingaşie, aveai un fel de a fi care atrăgea pe oricine. "Pot cuceri orice băiat, dacă îmi doresc" spuneai tu. Şi aşa era...
Ţin minte prima ta dragoste, ţin minte ziua când mi-ai spus că "nebuneşti", că îi vezi numele şi chipul pe pereţii din casă şi crezi că te-ai îndrăgostit, ţin minte primul tău sărut... ţin minte tot :) Eram pe atunci "micul tău jurnal secret", traiam prin poveştile tale... Dar ce poezii frumoase scriai...
Dar ţii minte cum cântam noi în gura mare pe străzi, plimbându-ne cu bicicleta? Ei...ne şi mai certam uneori... dar ne împăcam repede, cu o scrisorică în care ne ceream iertare. ah! şi cum găseam motive ca să o aducem... :) Dar ce mult ne plăcea să mergem la concerte. Ţii mine cum ne bucuram când ansamblul nostru de muzică era premiat cu locul I? Dar plecarea, împreună cu întregul colectiv, la Cahul şi cerul cu stele unic, pe care nu l-am mai vazut niciodată atât de frumos...?
Dar vechii noştri prieteni, nucii? De cand n-am mai fost pe la ei...
Cât de  visătoare eram... Doamne, cât de visătoare...
Îmi vin acum în minte  imagine, cuvinte, sunete, bucăţi de melodii, senzaţii...şi toate îmi vin din copilărie. Nici nu-mi vine a crede că au fost toate astea. Atâtea s-au schimbat...
Poate eram naive, poate eram copilăroase... dar era o prietenie atât de caldă, de sinceră...
Ce s-a ales acum? Câteva cuvinte aruncate în grabă pe net, un telefon o dată în lună (în cel mai bun caz), o întâlnire o dată în câteva luni...
M-am bucurat azi când mi-ai spus că vrei să ieşim la plimbare, mă gândeam că ne vom reaminti de vremurile frumoase, mă gândeam că, însfârşit, vom sta de vorbă, dar n-a durat mult "întâlnirea" noastră. Dar... familia e familie, bărbatul e bărbat, trebuie să-şi aibă femeia mereu alături... asa e dragostea(?), chiar dacă uneori prea posesivă şi dependentă...
Mai ţii minte, spuneam că nici un băiat din lume nu ne va destrama prietenia. Ne referam pe atunci la altceva, dar... mi-ar plăcea să ţinem cont de acest principu toată viaţa, indiferent de orice.
Sper din suflet să fii fericita! Doar aş vrea tare mult să nu uiţi de lucrurile importante din viaţa ta, de oamenii dragi, care ţi-au fost alături până acum, de miile de amintiri comune, de lucrurile care îţi placea cândva să le faci. Chiar dacă te vei cufunda într-o alfel de viaţă, într-o altfel de lume, chiar dacă se vor schimba priorităţile, chiar dacă alţii sunt oamenii care te înconjoară acum... nu uita de tine, în primul rând, de ceea ce iubeşti şi păstrează în inima ta un loc, cât de micuţ, pentru familie, pentru prieteni, pentru amintiri.
Rămâi tu, te rog, rămâi cea pe care am cunoscut-o cândva.
Ai grija de tine, draga mea!
Cu mult drag şi dor, telepatikul tău.

P.S.: De fapt, a ieşit mai mult o scrisoare deschisă...
Pur şi simplu simţeam nevoia să-ţi vorbesc. Măcar aşa să am posibilitatea să o fac...

Călătorie extremală :)

Am avut azi marele noroc să-mi amintesc de vremurile trecute, într-o călătorie de "epocă",  într-un autobuz... şi mai de epocă. Am mers acasă, din centrul Chişinăului până în suburbia în care locuiesc, cu un "superb" model de autobuz. Din ăsta compus din 2 părţi, cu "garmoshka" pe centru... Despre senzaţiile trăite, în "reportajul" ce urmează :)

M-am văzut, în sfârşit, ajunsă la staţia de autobuze. Sunt obosită de abia mă mai ţin picioarele... Am fost astăzi la o expoziţie de artă, iar pentru a ajunge acolo a trebuit să merg câţiva km pe jos. Nu că n-ar fi existat transport, dar am vrut să fac o plimbare, mai ales că drumul trecea prin parc şi mi-era dor de o gură de aer "proaspăt"...

Ajunsă la staţie, am constatat că mai am jumătate de oră până vine autobuzul. OK. M-am rezemat de un garducean din "zonă" (că "deştepţii", responsabili de chestia dată, au decis că sunt suficiente 3 scaune mărunţele, la o staţie unde se opresc vreo zece rute de autobuz, cu minimum 20 călătorii pe zi fiecare). 

Buuuun. Aştept autobuzul. Visez deja cum iată iată vine, mă aşez, ca de obicei,  pe scaunul din spate, îmi pun căştile în urechi, ochii îi "arunc" pe geam şi număr străzile până ajung acasă... (iar dacă am noroc de un şofer bun, pot trage şi un somn dulce de jumate de oră.. :)

Din depărtari, gonit de dor...

E aproape ora pornirii, dar autobuzul încă nu e venit din sat. Văd mai multe feţe cunoscute, ceea ce înseamnă că n-am căscat gura şi trecut cu vederea autobuzul. Din fundul străzii zăresc că vine ceva. E nr. 24. Uraaaaaaaa! Dar... mi se schimbă dispoziţia când îmi dau seama că e iar un autobuz vechi şi hodorogit (am avut şi ieri parte de o călătorie destul de plăcută). 

Dar nu. E şi mai şi. E un autobuz din acelea vechi-străvechi, despre care eu credeam că stau amorţite demult în "ograda" lor (Parcul Urban de Autobuze). 

Un autobuz asemănător... 

Sursa foto: adevărul.ro 

Toţi stau stupefiaţi şi se gândesc, să urce în autobuz sau nu? Simt plutind în aer speranţa că poate poate ni se spune că autobuzul ăsta nu mai rezistă înca unei ture (mai ales că şoferul a deschis doar uşa din faţă, ca să iasă cei dinăuntru). 

Aşteptăm. Sperăm. Zădarnic. Uşile se deschid, iar motorul porneşte din nou, ceea ce înseamă că, dacă vrem să mergem acasă, trebuie să urcăm. 

Американские горки "a la Moldova"

Nu ştiu din ce an sa fie autobuzul, dar mă mir ca încă se mişcă... Dar se mişcă. Cu scrâşnete şi vaiete, autobuzul porneşte din loc, stârnind praf din urma lui şi "zburătăcind" praful "adormit" din salonul (dacă mai pot să-i zic aşa) al autobuzului. 

La cotitură, îi zăresc coada, frumos încovoiată şi zâmbesc la asocierea autobuzului cu trenuţul- jucărie, din copilărie. 

Pe tot drumul suntem însoţiţi de scrâşnete, asemenea unei viori neacordate în mâinile unui om care a pus pentru prima dată mâna pe vioară, doar ca la o amplitudine de zeci de ori mai mare. 

La mişcările mai bruşte ale autobuzului, o privesc pe fata din faţa mea (situată în "aripa 2" a autobuzului), ea mă priveşte pe mine şi avem impresia că autobuzul acuş se desface în jumate şi că iată iată trebuie să ne luăm rămas bun. 

Şoferul mai face nişte opriri şi în autobuz urcă încă nişte indivizi curajoşi. 

Acum avem cu cine ne întrece. La gropile mai mari de pe drumuri ne întrecem în sărituri: cine sare mai sus şi mai graţios de pe scaun. La întrecere participă partea din faţă a autobuzului, cu partea din spate (despărţite de eleganta garmoshka). 

"Matincă vom rămâne în Valea Raiului"

Partea pe care toţi o aşteaptă cu curiozitate, dar şi cu frică, e dealul de câteva sute de metri, care e înclinat la vreo 60-70 de grade, după socoteală mea, şi care e destul de complicat şi pentru un autobuz sănătos.

"Matinca va rămâne jumate din autobuz în Valea Raiului..." (o vale din apropierea satului, n.a.) strigă (din cauza zgomotului) râzând un pasager. "Ei, ce ni-i dat, ni-i dat. Bine ca nu suntem tare mulţi" răspunde optimist un altul.

Dar, tot respectul pentru autobuz, a ridicat cu demnitate dealul şi iată că vedem primele case. 

Huh! Noroc ca trăiesc la intrarea în sat şi mă opresc la prima staţie...

Cobor. Aer curat. Linişte. Siguranţă. 

Exotică călătorie... plină de praf, zgomot, adrenalină...

Nu ştiu de ce se mai permite ca asemenea autobuze să transporte pasageri... 

Poate pentru a le da posibilitatea de a trăi senzaţii tari?! :)

Sinceră să fiu, a fost o călătorie tare interesantă... Dar n-aş vrea să o mai repet :))

P.S.: Îmi pare rău numai că n-am avut la mine un aparat foto, o cameră video sau măcar un dictafon, pentru a înregistra superba melodie a... "garmoshtii" :D

Rânduri de sub uşă

17:48 Lun 24/05/2010
Ce faci când n-ai ce face? Mda...am ajuns sa-mi pun şi eu întrebarea asta tâmpită. Dar chiar nu ştiu ce aş putea face... Nu-mi vine nici o idee inspirată în minte. Dar ce idee poate sa-ţi vină când stai pe covoraşul de lângă uşa, lihnită de foame, privind neputincioasă la cheia din mâna, care nush ce a apucat-o sa facă proteste exact acum... 
Ah! Şi cu ce bucurie am coborât din autobuz, după o zi plină de muncă, şi cu ce zâmbit naiv am trecut prin stropii de ploaie ca sa ajung cât mai repede acasă... Şi pentru ce? Ca să stau acum sub uşa şi sa scriu aberaţii în telefonul mobil?
Of! Şi n-am nici măcar o carte...că de obicei aveam măcar ceva în geanta, da o "căram" mai mult degeaba, ca n-aveam timp sa o citesc în oraş şi am renunţat la ea de câteva zile... Da' acum, iaca na... 
Noroc ca am muzică în urechi. Îmi cânta acum Relax (taman la tema :D) o versiune faina a melodiei lui Mika. Si mă gândesc ce sa mai fac... Mi-am verificat mail-urile, da' nimic bun acolo... Nimeni (din cine îmi trebuie) online...(precis îs acasă şi mănâncă, mmm..:P) 
Mă simt neputincioasă, într-un fel, că nu ştiu cum să reacţionez în situaţii din astea mărunte şi neprevăzute... 
Mi-e dor de casa... Am constatat ca atât de rar o vizitez...doar câteva ore pe zi, şi-atunci ca sa dorm. 
Dar...ce-mi văd ochii? Mamaaaa! :D O aşteptam. Ieri mi-a mai facut o asemenea fază cheia mea şi mama a venit, a zis "Sesam, deschide-te!" şi uşa s-a deschis:)  
Din curiozitate, i-am dat cheia mea, sa încerce sa deschidă cu ea... Spre marea mea uimire, cheia a fost mai blândă cu ea si s-a deschis numai după vreo jumate de minut de încercări. Şi când mă gândesc ca eu m-am chinuit vreo 5 minute şi n-am reuşit nici măcar sa bag cheia în uşa :blush: Eh...mama are puteri magice, totuşi:) 
Gata. Sunt acasă. 18:28 Lun 24/05/2010


P.S.: Mâine s-ar putea să mi se blocheze iar cheia în uşă (dacă nu reuşesc sa-l rog frumos şi dulce pe tata ca să schimbe lacătul ăsta nărăvaş). Cine are mai multă inspiraţie, da-ţi-mi şi mie nişte idei de ce s-ar putea face când chiar n-ai ce face... :) Va zic dintr-odată să omiteţi ideea cu cartea (ea e deja în geantă) şi cu mersul pe la vecini (toate prietenele s-au mutat din bloc, iar ca vecine am acum numai băbuţe... adică, doar doamne :)


Pe final, melodia de care vorbeam...

Fericirea de a crea. Fericirea de a dărui.

E trecut de miezul nopţii... Tocmai am terminat lucrul la ultima "operă" din ziua de azi... Mi-am strâns toate pensulele, vopselele şi celelalte ustensile şi m-am aşezat să le analizez.
A fost o zi creativa azi. În mare parte, sunt mulţumită de rezultate. Poate nu e cine ştie ce... dar mă bucur când îmi reuşeşte câte ceva...
După primele încercări nu tocmai reuşite eram tentată s-o las baltă... dar, probabil, prea mare e curiozitatea pentru acest domeniu... şi mare e şi dorinţa mea de a reuşi să creez ceva frumos.
Am început să descopăr ce înseamnă "hand made" vreo 4-5 luni în urmă... De fapt, am descoperit conceptul, căci am aflat că iubesc demult această artă, doar că nu ştiam cum s-o denumesc... şi nu ştiam cât de amplă şi bogată e... Dar de-atunci, am început să caut orice şi oriunde... Şi în fiecare zi descopăr atâtea lucruri... şi aş vrea să le încerc pe toate, dar îmi dau seama că nu am capacitatea asta... încerc, nu-mi iese... las mâinile în jos şi-mi zic că nu voi putea face niciodată ce pot face alţii... dar mă avânt din nou, reuşesc şi sunt fericită.
Aş putea vorbi ore în şir numai despre cum a pornit pasiunea asta... Dar n-am timp acum. Vroiam doar să-mi împărtăşesc bucuria... Sunt cuprinsă de un sentiment atât de straniu... un fel de mulţumire sufletească şi bucurie că am reuşit. Unii ar zice că nu e mare treabă şi n-am pentru ce să fiu atât de mulţumită. Ei bine, nu-mi pasă. Eu mă simt bine :)

Suport pentru lumânare (3 unghiuri)

Şi ce e straniu e că nu vreau să păstrez pentru mine ceea ce am făcut. Şi asta nu pentru că nu mi-ar place ce am făcut - dimpotrivă. Şi nu pentru că aş vrea să mă laud - n-am încă pentru ce. Pur şi simplu vreau să dărui ceea ce am făcut cu mânuţele proprii. Vreau ca şi altcineva să se bucure. Vreau să aduc un pic de lumină şi altora. Sper că voi reuşi.

P.S.: O lucrare am dăruit-o deja. Celelalte 2 ştiu cui i le voi dărui. Pot să mă culc liniştită... :)

P. P.S.: Suporturile actuale sunt foste pahare :)                                                                

Dependenţă de dragoste...

Privesc fotografia de alături şi mă regăsesc, într-un fel, în ea... Scrânciobul ăsta e la fel ca şi sufletul meu acum... zboară singur şi trist... Nu ştiu de ce... nu ştiu încotro... Poate ar vrea sa fie mai aproape de cer, de lumină... 
Dar cerul e trist azi pentru el şi nici soare nu e... 


Probabil fotografia asta ar fi mai plina de viaţă, dacă ar avea un pic de culoare, un zâmbet inocent şi lipsit de griji de copil, nişte raze de soare jucându-se cu vântul prin pletele acestuia şi un altcineva... un altcineva care l-ar ajuta pe celalalt sa zboare... 


Azi simţeam nevoia, poate mai mult ca oricând, de afecţiune... dar n-am primit-o din partea nimanui... Am vrut s-o ofer eu, dar s-a dat "ignore" cererii mele... şi asta m-a facut si mai trista. 


Şi m-am trezit întrebându-mă de ce oamenii depind atât de mult de alţi oameni? De ce eu depind atât de mult de altcineva? Sufleteşte...


Poate pentru ca iubesc... 
Sufletul meu nu vrea sa înţeleagă uneori lucruri simple, nu vrea să înţeleagă lipsa celui care îl face să zboare, fie aceasta motivată, fie nu... 
Fiindcă nu poate să înţeleagă. Fiindcă nu vrea să înţeleagă. Fiindcă e dependent. 


De ce dragostea crează dependenţă? Vreau ca dragostea sa-mi dea doar libertate... 
Vreau să iubesc, fără să-mi rănesc sufletul cu dependenţa mea... şi nici pe "celălalt" nu vreau să-l rănesc...
Vreau doar să iubesc.

Morcheeba mi-a salvat noaptea de Revelion... :)

Mda.... muzica are efecte terapeutice... O ştiam de mai demult, dar am testat teoria asta pe propriile-mi sentimente abia acum, în noaptea de Revelion...

Nu contează cine şi ce mi-a stricat toată sărbătoarea, cert e că Revelionul 2010 a fost... ratat, dacă e să mă exprim frumos... sau poate nu e chiar frumos? Nu contează... ;)

Ăştia cu cablu mi-au făcut un dar de sărbători şi televizorul ba arăta câte ceva ceva, ba deloc... :/  Dar chiar şi dacă ar fi funcţionat normal, n-aş fi avut ce să văd acolo...nimic bun, nimic interesant... 

Ori eu n-aveam chef...?!

Eiii... m-am gândit eu cât m-am gândit şi-am zis că, deşi e Revelion, mai bine ar fi să privesc vreun film vesel, ca să revin la starea mea normală. Tocmai îmi download-asem „Alvin & The Chipmunks2” (ce-i drept doar TS-ul, dar merge...) numai bun de ridicat dispoziţia. Şi-apoi mai aveam în computer "Ho ho ho", comedia asta românească cu Ştefan Bănică Jr., pe care tot ziceam s-o vad, din curiozitate, mai ales ca tot e "la temă"... Dar n-aveam chef nici de astea.

Am deschis winamp-ul şi am început să "răsfoiesc" cele mai recente piesele download-ate zile astea. Am dat de Morcheeba - Enjoy The Ride, o auzisem la un post de radio unguresc care-mi place (MR2), o găsisem, dar n-am reuşit s-o mai ascult o dată. Acum aveam ocazia asta. 

Şi, dintr-odată, m-am simţit atât de calmă...

Am dat la căutare Morcheeba şi am găsit albumul care conţine piesa asta -Dive Deep, l-am descărcat, mi-am adăugat piesele în playlist, mi-am pus căştile în urechi şi... piesă cu piesă simţeam că mă transfer în altă lume – în lumea muzicii. 

Şi-apoi am ajuns la starea că nu-mi mai păsa de nimic :) Eram doar eu şi muzica...

Şi uite-aşa noaptea de Revelion nu a fost întru totul pierdută... :) 

Mai târziu mi-a colorat dispoziţia şi altcineva... :) Dar pentru acesta am un multumesc special. Acum vorbesc despre muzică! :P

Mai jos găsiţi câteva cântece din albumul Dive Deep, celelalte abia se download-ează. 

Sper să vă placă şi vouă...