miercuri, 26 mai 2010

Călătorie extremală :)

Am avut azi marele noroc să-mi amintesc de vremurile trecute, într-o călătorie de "epocă",  într-un autobuz... şi mai de epocă. Am mers acasă, din centrul Chişinăului până în suburbia în care locuiesc, cu un "superb" model de autobuz. Din ăsta compus din 2 părţi, cu "garmoshka" pe centru... Despre senzaţiile trăite, în "reportajul" ce urmează :)

M-am văzut, în sfârşit, ajunsă la staţia de autobuze. Sunt obosită de abia mă mai ţin picioarele... Am fost astăzi la o expoziţie de artă, iar pentru a ajunge acolo a trebuit să merg câţiva km pe jos. Nu că n-ar fi existat transport, dar am vrut să fac o plimbare, mai ales că drumul trecea prin parc şi mi-era dor de o gură de aer "proaspăt"...
Ajunsă la staţie, am constatat că mai am jumătate de oră până vine autobuzul. OK. M-am rezemat de un garducean din "zonă" (că "deştepţii", responsabili de chestia dată, au decis că sunt suficiente 3 scaune mărunţele, la o staţie unde se opresc vreo zece rute de autobuz, cu minimum 20 călătorii pe zi fiecare). 
Buuuun. Aştept autobuzul. Visez deja cum iată iată vine, mă aşez, ca de obicei,  pe scaunul din spate, îmi pun căştile în urechi, ochii îi "arunc" pe geam şi număr străzile până ajung acasă... (iar dacă am noroc de un şofer bun, pot trage şi un somn dulce de jumate de oră.. :)

Din depărtari, gonit de dor...
E aproape ora pornirii, dar autobuzul încă nu e venit din sat. Văd mai multe feţe cunoscute, ceea ce înseamnă că n-am căscat gura şi trecut cu vederea autobuzul. Din fundul străzii zăresc că vine ceva. E nr. 24. Uraaaaaaaa! Dar... mi se schimbă dispoziţia când îmi dau seama că e iar un autobuz vechi şi hodorogit (am avut şi ieri parte de o călătorie destul de plăcută). 
Dar nu. E şi mai şi. E un autobuz din acelea vechi-străvechi, despre care eu credeam că stau amorţite demult în "ograda" lor (Parcul Urban de Autobuze). 

Un autobuz asemănător... 
Sursa foto: adevărul.ro 

Toţi stau stupefiaţi şi se gândesc, să urce în autobuz sau nu? Simt plutind în aer speranţa că poate poate ni se spune că autobuzul ăsta nu mai rezistă înca unei ture (mai ales că şoferul a deschis doar uşa din faţă, ca să iasă cei dinăuntru). 
Aşteptăm. Sperăm. Zădarnic. Uşile se deschid, iar motorul porneşte din nou, ceea ce înseamă că, dacă vrem să mergem acasă, trebuie să urcăm. 

Американские горки "a la Moldova"
Nu ştiu din ce an sa fie autobuzul, dar mă mir ca încă se mişcă... Dar se mişcă. Cu scrâşnete şi vaiete, autobuzul porneşte din loc, stârnind praf din urma lui şi "zburătăcind" praful "adormit" din salonul (dacă mai pot să-i zic aşa) al autobuzului. 
La cotitură, îi zăresc coada, frumos încovoiată şi zâmbesc la asocierea autobuzului cu trenuţul- jucărie, din copilărie. 
Pe tot drumul suntem însoţiţi de scrâşnete, asemenea unei viori neacordate în mâinile unui om care a pus pentru prima dată mâna pe vioară, doar ca la o amplitudine de zeci de ori mai mare. 
La mişcările mai bruşte ale autobuzului, o privesc pe fata din faţa mea (situată în "aripa 2" a autobuzului), ea mă priveşte pe mine şi avem impresia că autobuzul acuş se desface în jumate şi că iată iată trebuie să ne luăm rămas bun. 
Şoferul mai face nişte opriri şi în autobuz urcă încă nişte indivizi curajoşi. 
Acum avem cu cine ne întrece. La gropile mai mari de pe drumuri ne întrecem în sărituri: cine sare mai sus şi mai graţios de pe scaun. La întrecere participă partea din faţă a autobuzului, cu partea din spate (despărţite de eleganta garmoshka). 

"Matincă vom rămâne în Valea Raiului"
Partea pe care toţi o aşteaptă cu curiozitate, dar şi cu frică, e dealul de câteva sute de metri, care e înclinat la vreo 60-70 de grade, după socoteală mea, şi care e destul de complicat şi pentru un autobuz sănătos.
"Matinca va rămâne jumate din autobuz în Valea Raiului..." (o vale din apropierea satului, n.a.) strigă (din cauza zgomotului) râzând un pasager. "Ei, ce ni-i dat, ni-i dat. Bine ca nu suntem tare mulţi" răspunde optimist un altul.
Dar, tot respectul pentru autobuz, a ridicat cu demnitate dealul şi iată că vedem primele case. 
Huh! Noroc ca trăiesc la intrarea în sat şi mă opresc la prima staţie...
Cobor. Aer curat. Linişte. Siguranţă. 

Exotică călătorie... plină de praf, zgomot, adrenalină...
Nu ştiu de ce se mai permite ca asemenea autobuze să transporte pasageri... 
Poate pentru a le da posibilitatea de a trăi senzaţii tari?! :)
Sinceră să fiu, a fost o călătorie tare interesantă... Dar n-aş vrea să o mai repet :))

P.S.: Îmi pare rău numai că n-am avut la mine un aparat foto, o cameră video sau măcar un dictafon, pentru a înregistra superba melodie a... "garmoshtii" :D

4 comentarii:

Anonim spunea...

Waaaaa! Garmoshka forever! Rupe!

Linda spunea...

Nu trebu' forever!
Cel putin, maine daca il vad ca vine, nu urc, il astept pe urmatorul :D
mi-i suficienta experienta de azi :D

mesk!

Alla spunea...

mdaa...cind citesti asta, pare destul de comic, am zimbit mult cred ca pentru felul ta de a scrie, dar... cred ca nu era deloc comic sa mergi in autobusul cela; te inteleg f bine; am avut si eu o situatie asemanatoare, dar cu cursa Ribnita-Chisinau! iti dai seama!?!? nu era "garmoshka", era un bus mercedes, dar cred ca era primul model de asa fel de mashina, de prin anii '50-'60 nu mai stiu exact; era iarna,nu se incalzea rutiera ceea, pe drum era cam gheatza si cu totii am urcat cu tare mare frica in el;eu am urcat in el numai din cauza ca era luni dimineatza si trebuia sa ajung la serviciu; ce era sa zic sefului, sory, nu mi-a placut rutiera ?!?!?!Slava Domnului am ajuns cu bine!!!

Linda spunea...

Mda... imi inchipui. La tine a fost mai rau, ai tras si frica si frig. Eu mai mult m-am amuzat... :) desi, la dealurile celea mari chiar imi faceam griji...

Trimiteți un comentariu

Citeşte şi asta :)

Related Posts with Thumbnails