Nişte gânduri triste despre fericire... sau invers.

De ce unora le place să te judece? De ce oamenii cred că ştiu ce e mai bine pentru tine...? De ce dacă... nu-ţi ştiu povestea, vorba lui Chirilă. Dacă nu ştiu cât de greu ţi-a fost odată, ce te-a făcut să renunţi la unele lucruri sau să le faci pe altele. De ce se uită chiorâş de parcă nu ai mai avea dreptul la fericire...?

Am găsit ceea ce căutam. Primesc ceea de ce aveam nevoie. Şi mi-e suficient. Şi sunt fericită.

Şi nu contează dacă va dura un an, doi, trei sau toată viaţa... Învăţ să mă bucur de fiecare clipă, să găsesc mici bucurii în soare, în flori, în ploaie... în orice.
Încerc să petrec cât mai mult timp cu oamenii dragi mie, pentru că... mi-s dragi şi pentru că uneori nu ai nevoie de nimic altceva decât de câţiva oameni buni, care cred în visele tale şi te iubesc. Pentru că uneori nu contează că e criză în ţară (politică, economică sau de oricare gen), dacă ai un om drag alături. Şi nu contează că ai un salariu mizerabil, dacă ştii să te bucuri de ce ai (şi să mai şi dai din coate). Timpul nu-l poţi cumpăra nici cu toţi banii din lume, iar oamenii dacă pleacă, deseori nu-i mai poţi întoarce.

Nu lăsaţi oamenii pe care îi iubiţi (şi vă iubesc) să plece de lângă voi. Aveţi grijă de ei.
Iar dacă uneori vieţile a doi (trei, patru) oameni o iau pe drumuri diferite, poate că aşa e mai bine...? Şi nu trebuie să ne mai plângem sau să o facem pe victimele.

Totul în viaţa asta e aşa de bine gândit, că uneori trebuie doar să te bucuri de ea... şi uneori să-i înveţi lecţiile. Poate pentru că tot ce contează e... acum.

P.S.: Uneori, un lan cu maci îţi poate aduce mai multă fericire 

decât multe alte lucruri după care alergăm în viaţa asta... 

Promisiunile şi încrederea

De ce oamenii fac mereu promisiuni, pe care nu pot sau nu vor, de fapt, să le respecte? La ce bun?
Ca să-şi arate "bunătatea" şi "îngăduinţa"? Să arate că sunt buni, şi mari, şi tari... şi apoi speră ca oamenii vor uita de asta? 
Dar...dacă vorbim de oameni apropiaţi? Oameni pe care pretindem că-i iubim... De ce să promitem, de ce sa aruncăm vorbe în vânt? 
Ştii, când aceste promisiuni deşarte se repetă cu regularitate... pur si simplu nu mai încredere în acei oameni. 

Şi pleci de lângă ei. 
Şi într-o zi, tu, cel care arunci vorbe în vânt, te poţi trezi singur. Absolut singur.
Într-o zi te poţi trezi că nimeni nu mai are încredere în tine, nici măcar cei care te iubeau odată... 

Mai bine fă surprize mai multe, decât să promiţi şi să uiţi. 

Atât. 
Eu am pus punct.

Teatru pe roţi cu Andrei Sochircă

A intrat pe uşa din spate a troleibuzului cu două geamantane mari din urmă, cu pălărie pe cap, ochelari pe ochi şi mască medicală pe gură. Un "călător" straniu. Strigă din pragul uşii despre un oarecare virus, caută ceva cu privirea, e agitat şi grăbit. Străbate "coridorul" troleibuzului, până ajunge în faţă, unde îşi lasă jos valizele mari. Oamenii îşi întorc capul, urmărindu-l cu privirea. Dar... stop, s-o iau de la început!

Andrei Sochircă, în căutarea
bacilului Koch într-un troleibuz
din Chișinău  
Sursa foto: Art House Cafe

E o seară răcoroasă de miez de noiembrie. La staţia din apropierea Circului din Chişinău staţionează un troleibuz. În aparenţă, nu se deosebeşte cu nimic de restul troleibuzelor procurate la începutul anului 2011, de către municipalitate... Totul se schimbă, însă, după ce-i păşeşti pragul. 

Izvar fierbinte direct în troleibuz

Un miros dulceag de vin fiert gâdilă "papilele" olfactive. O tânără ne zâmbeşte şi ne propune ademenitor câte un pahar cu vin fiert - sau izvar, cum se mai spune în popor - pe care îl toarnă dintr-un termos ce păstrează "licoarea" fierbinte. Nu o putem refuza. Nu o refuză nici alţii. E un vin roşu, gustos, condimentat cu piper roşu, numai bun pentru o seară răcoroasă de toamnă. 

Dar... în troleibuz? Da, în troleibuz, pentru că azi vom avea parte de un eveniment inedit - un spectacol de teatru în troleibuz, iar vinul fiert e parte a evenimentului.

Lumea se adună din ce în ce mai multă... Cred că sunt peste 50 de persoane. În mare parte sunt tineri, între 18 şi 35 ani. E o atmosferă plăcută, iar în aer se simte - pe lângă mirosul de vin fiert - un iz de curiozitate, un freamăt de aşteptare. "Cum va fi? Unde va fi "scena"? Ce traseu vom urma?" sunt întrebări pe care şi le pun cei prezenţi. La ora 19 şi-un pic, troleibuzul porneşte din staţie. 

Glume pipărate, pe gustul publicului

Dar unde e actorul?! Actorul sau "chiriaşul grăbit" urcă la staţia următoare, cu geamantanele în spate... E Andrei Sochircă, actor la Teatrul "Eugen Ionescu" dar şi la "Teatrul U.S.A." (Teatrul unui singur actor). 

Îşi începe spectacolul vorbind despre bacilul Koch - cel "responsabil" de declanşarea tuberculozei - într-un mod de zeci de ori mai artistic, decât ar face-o orice profesor la Universitatea de Medicină, dar detaliat şi explicit, în acelaşi timp. "Să fiu sincer, încă n-am auzit pe nimeni să descrie într-un mod atât de intrigant bacilul koch. Aşa ceva e util să audă mult mai mulţi oameni decât cei care sunt azi în troleibuz!" susţine Ion Guţu, un tânăr prezent la spectacol. 

Actorul Andrei Sochircă nu-şi lasă publicul să se plictisească nici un minut, cucerindu-l cu "poveşti" interesante şi un joc actoricesc impecabil. Ba e în spatele troleibuzului, ba în faţă, ba îşi instalează "scena" - una dintre valize - în centrul acestuia... E mişcare, pasiune, replici peste replici. De pe frunte i se rostogolesc borboane de transpiraţie. La un moment dat mă trezesc întrebându-mă cum de reuşeşte să ţină minte atâta texte... 

Troleibuzul de plăcere

Geamurile s-au aburit, iar atmosfera a devenit fierbinte şi la propriu şi la figurat! Discursul actorului musteşte de glume pipărate, despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi, pe alocuri erotice, dar fără a întrece limitele decenţei. Interacţionează cu publicul şi te face să te simţi parte din spectacol. 

"Îmi place la nebunie această călătorie cu troleibuzul! Ideea este foarte originală, iar spectacolul pe care ni-l oferit maestrul Sochircă - unul de excepţie! Mi-ar plăcea să aibă loc astfel de spectacole măcar o dată pe lună..." spune entuziasmată Irina, o spectatoare de 23 ani. 

Şi actorul se arată mulţumit de "primirea" publicului, spunând că e "cald şi foarte receptiv". Acesta mai spune că e o experienţă nouă şi interesantă şi pentru el. 

Biletul de troleibuz costă ceva mai mult decât pentru o călătorie obişnuită - 30 lei în picioare şi 50 lei pe scaun, dar "merită" spun spectatorii. Călătoria cu troleibuzul a durat în jur de o oră, urmând traseul: Circ - Bvd. Ştefan cel Mare şi Sfânt - Bvd. Grigore Vieru.

Spectacolul face parte din proiectul „Troleibuzul de plăcere”, organizat de Teatrul „Eugen Ionesco” şi Art House Café, în colaborare cu Î.M. Regia Transport Electric Chişinău. Pentru că locurile la spectacolul în troleibuz au fost limitate, la cerinţa publicului, la 22 noiembrie teatrul pe roţi va aştepta noi spectatori. Să aveţi o călătorie plăcută şi nu uitaţi, păstraţi biletul până la sfârşitul călătoriei!

Vedeţi şi reportajele video:

Prime TV

Jurnal TV

Pro TV

O seară de amintiri şi surprize cu Ducu Bertzi la Chişinău

O chitară, o vioară, o voce plină de forţă şi melodii care se topesc pe suflet, mai ceva ca untul pe pâinea scoasă din cuptor. E Ducu Bertzi şi Mihai Neniţa cu melodii pe care le-au cântat cu drag ani la rând îndrăgostiţii de folk şi... pur şi simplu îndrăgostiţii.

Ducu Bertzi. Chişinău, 4 noiembrie 2012
Sursa foto: ZDG

E seara de 4 noiembrie, o seară de toamnă caldă cum n-a fost ani buni, pe vremea asta. Chişinăul, şi mai exact Teatrul de Operă şi Balet "Maria Bieşu", găzduieşte azi un concert de suflet. 
O sală plină de romantici şi de oameni îndrăgostiţi de frumos e în aşteaptare... "Bună seara, Chişinău!" îşi salută călduros publicul renumitul folkist din România, Ducu Bertzi, însoţit de maestrul viorii, Mihai Neniţa.

O seară de amintiri...
Concertul începe cu melodia "Pe cine şi câte cărări", după care, rând pe rând, melodii cunoscute, melodii frumoase: "Când s-o-mpărţit norocul", "Şi de-ar fi…", "Suflet fără chei", "M-am îndrăgostit numai de ea", "Floare de colţ", dar şi mai noi: "Mi-a spus azi-noapte chiar ea", "Visul", "Fata bătrână". 
Sala cânta împreună cu el, iar interpretul nu conteneşte să mulţumească publicului şi spune că este unul cu totul şi cu totul special. "Vin întotdeauna cu plăcere în Moldova şi mă leagă amintiri frumoase de aceste locuri" spune artistul. Îi pomeneşte şi pe Doina şi Ion Aldea Teodorovici, care zilele trecute au împlinit 20 de ani de la trecerea în nefiinţă, pe Adrian Păunescu, care s-a stins din viaţă pe 5 noiembrie 2010, dar şi pe regretatul Grigore Vieru, spunând că este mândru că a avut ocazia să-i cunoască. Amintirile frumoase curg una după alta. Melodiile, la fel... 

Mihai Neniţă, magicianul viorii
Vioara lui Neniţa face minuni... E o singură vioară, dar face cât o orchestră întreagă. "E genial, îmi dau lacrimile şi mi se face pielea găină la momentele lui solo" spune o spectatoare de alături. 
Basarabean de origine, Mihai Neniţa s-a format ca violonist în România, iar de ani buni face o echipă de excepţie cu Ducu Bertzi. Acesta cucereşte publicul cu vioara sa acustică unică, creată în special pentru el. „Am acasă şi o vioară mai veche, la care cânt doar la concertele de muzică clasică. Cea electroacustică cu care mă vedeţi mai des pe scenă a fost meşterită în America acum şase ani, special pentru mine. Sunt foarte atașat de ea, căci ştiu că asemenea viori nu mai sunt” spune interpretul într-un interviu recent din Apropo Magazin.

Ducu Bertzi (chitară), Mihai Neniţă (vioară), şi Angry Band (în spate)
Sursa foto: ZDG. Chişinău, 4 noiembrie 2012

Surprize-surprize...
Pe la mijlocul concertului, în pauza de respiro luată de artişti, doi tineri şi talentaţi interpreţi din Moldova cântă şi încântă publicul - Gicu Plăcintă şi Elena Carafizi. Tot atunci asistăm la două cereri în căsătorie - una directă, din marea scenă, cu inel şi "amarul" de rigoare şi una indirectă, prin intermediul interpretului Ducu Bertzi.
Seara a adus şi alte surprize... Anume, o nouă combinaţie de sunet şi instrumente. Deşi evenimentul a început în varianta cu care şi-a obişnuit deja publicul - Ducu Bertzi la chitara şi Mihai Neniţă la vioară - ulterior, li s-au alăturat instrumentiştii de la "Angry Band". Clape, tobe, o chitară electrică şi o chitară bas şi piesele lui Ducu Bertzi poartă o nouă energie. Aflaţi pentru prima dată pe aceeaşi scenă, artiştii formează o combinaţie unică şi plină de culoare. "Mulţumesc, băieţi, că aţi învăţat melodiile mele! Sunt onorat!" spune artistul. Impresarul Dragoş Buga, organizatorul concertului a declarat pentru ZDG că ideea îi aparţine: "A fost ideea mea. În cele trei concerte de până acum au fost în scenă doar Mihai Neniţă şi Ducu Bertzi şi m-am gândit să aducem ceva nou, să sune altfel".

Publicul a aplaudat îndelung la sfârşitul concertului, fiind răsplătit apoi cu o sesiune de autografe. Acest concert este al patrulea la număr susţinut de Ducu Bertzi la Chişinău, iar organizatorii intenţionează să organizeze în fiecare an un concert cu participarea interpretului român.

Tatiana Cotiga – fata îndrăgostită de munți, de bicicletă și de viață!

Dragostea ei pentru călătorii se trage încă din copilărie, când în lungile vacanțe de vară pe care și le petrecea la bunici, la Orheiul Vechi, întâlnea turiști cu rucsacuri în spate… Atunci şi-a spus că, neapărat, va călători și ea prin lumea întreagă…

Vorbim de Tatiana Cotiga, originară din satul Colonița, fata care de câțiva ani a hotărât să cucerească cât mai multe culmi – și la propriu, și la figurat.

În 2011 a escaladat pentru prima dată munții Carpați, apoi au urmat Munții Crimeei, iar în această vară a ajuns tocmai pe vârful Elbrus – cel mai înalt vârf din Munții Caucaz. Și-a planificat deja o nouă o călătorie în Caucaz, de această dată pe timp de iarnă, pentru că, spune ea, această pasiune este atât de molipsitoare, încât odată ce te-ai îndrăgostit de munți, vrei să-i descoperi tot mai mult și mai mult.

O altă pasiune de-a Tatianei Cotiga este bicicleta, alături de care iubește să călătorească prin toată Moldova. Și-a făcut chiar o tradiție ca în fiecare week-end să meargă într-o excursie mai lungă, de 100 km și mai mult, în diferite zone pitorești din țară.

De ceva vreme s-a îndrăgostit de fotografie și chiar dacă, spune ea, nu a urmat o școală specializată, învață secretele acestei arte din internet și le aplică în timpul călătoriilor ei.

Fotografiile, dar și impresiile din călătorii le postează pe blogul ei personal, pe care l-a creat pentru a-și împărtăși experiențele cu prietenii ei, dar și cu lumea întreagă.

Deși, cu atâtea pasiuni, s-ar părea că Tatiana nu face altceva decât să călătorească, lucrurile nu stau tocmai așa… Tatiana a urmat licența la Facultatea de Cibernetica, Informatica și Statistica Economică, iar în prezent își face studiile de master în Management Informațional. Pe lângă studii, mai și lucrează, activând în domeniul Tehnologiilor Informaționale. Cu toate că are un program încărcat, week-end–urile și vacanțele și le dedică bicicletei și munților, pentru că, spunea ea, călătoriile sunt cele care îi dau energie și forțe ca să meargă înainte.

Tatiana este o fire optimistă și pozitivă, care te umple cu entuziasmul ei, iar noi am hotărât să ne molipsim de la ea și să vă transmitem și vouă această dragoste de viață pe care o emană. Urmăriți în continuare un interviu video, iar pe blogul - tatianacotiga.blogspot.com - citiți notițe curioase din călătoriile sale.

Și cei de la televiziunea Prime au fost inspirați de pasiunea Tatianei, despre care a scris www.colonita.eu: VIDEO - Marea Aventurieră - Prime TV

Concurs de idei street-art de la Paper Girl Moldova

La începutul acestei luni Paper Girl Moldova anunţa un concurs de idei street-art pe facebook şi pe blogul lor. Ideea m-a "prins" din start, mai ales că acesta se numea "Colorăm Oraşul Chişinău cu Papergirl!", iar acolo unde sunt culori, acolo sunt eu :) 

Nu ştiu de când am început să iubesc culorile, dar le iubesc... Şi dacă aş putea, aş desena toată lumea în culorile curcubeului! (bine că nu pot, căci cu "talentul meu" la desen, aş face o adevărat "operă de artă"... :)) Chiar dacă ştiam de concurs chiar de atunci de când s-a lansat şi aveam deja o colecţie de idei colorate, abia azi, în ultima zi de aplicare la concurs, aproape de ora deadline-ului am expediat şi eu ideile mele (încă mai sufăr de "boala studentului", de a face totul pe ultima sută de metri). 

Dar haideţi să vă spun în ce constă acest concurs, în caz că nu ştiaţi. Deci, omuleţii frumoşi şi calzi de la Paper Girl au decis că oraşul nostru are nevoie de un strop de culoare (şi au dreptate!). "Cu toții suntem de acord că orașul nostru are nevoie de mai multe culori. Zilnic, oamenii-soare postează pe Facebook tone de imagini interesante din jurul lumii, care arată orașe care mai de care mai frumoase și mai neobișnuite. E timpul ca magia să devină realitate, și nu doar să rămînă pe wall-uri. Papergirl vă îndeamnă să colorăm orașul Chișinău împreună!" spun ei. 

Ce trebuia de făcut? Foarte simplu: trebuia să trimiţi un mesaj la papergirl.moldova@gmail.com, iar acesta să includă o poză a ideii+descriere+importanţa pentru tine şi pentru Chşinău.
Nu pot spune că am descoperit eu cele mai originale idei, dar... cum cei de la Paper Girl au spus că nu trebuie să invetăm roata, ci doar să împărţim ideile descoperite şi cu ceilalţi, am expediat şi eu câteva imagini.
Încă nu ştiu cum, când şi de către cine vor fi selectate ideile care urmează să fie implementate, dar vă prezint "descoperirile" mele colorate, pentru inspiraţie şi un pic de culoare în gânduri.

Ideea nr. 1
Mi-ar plăcea să avem în Chişinau unele cartiere, blocuri sau măcar unele instituţii... colorate! Dar colorate cu gust! Nu de alta, dar avem suficiente clădiri pestriţe (unul îşi vopseşte balconul în verde, altul în roz şi altul în oranj... iar restul blocului e gri şi răblăgit, ce mai... frumuseţe!). Dar dacă s-ar cădea de comun acord şi s-ar colora tot blocul în câteva culori, alese cu gust...? Şi dacă în cazul blocurilor de locuit ar fi mai complicat (la cele vechi mă refer, căci cele noi sunt cât de cât îngrijite), atunci ce-ar fi dacă aşa ar arăta şcolile sau grădiniţele? Imaginile din colajul nr. 1 sunt făcute în Districtul autonom Ciukotka, undeva în Siberia, acolo unde iarna este dura... în schimb, casele sunt colorate şi, probabil, oamenii la fel :) Mi-a plăcut ideea şi cred că aşa ar putea arăta şi şcolile, liceele, grădiniţele sau chiar blocurile de locuit din Chişinău. Copii cred că ar veni cu mai multă dragoste la lecţii la o astfel de şcoală a culorilor zâmbitoare... :)



Ideea nr. 2
În colajul nr. 2 sunt multe idei frumoase, colorate şi originale de decor al spaţiilor verzi cu ajutorul anvelopelor. S-ar putea amenaja astfel parcurile sau unele zone de odihnă pentru copii. Original, vesel şi fără mari cheltuieli :) E nevoie doar de nişte anvelope vechi, vopsele, inspiraţie, forţe de muncă şi... spaţiu pentru creaţie! :) Cred că ideea ar place multora, ar crea o bună dispoziţie şi cu siguranţă le-ar aduce multă bucurie copiilor. 

Ideea nr. 3
În colajul nr. 3 sunt, de fapt, câteva idei, toate culese din Odessa. Prima şi cea pe care aş vrea s o văd, în primul rând, realizată, ar fi băncile colorate din parcuri. Ar fi aşa de frumos să fie înlocuite tradiţionalele bănci verzi cu din astea, colorate şi vesele... Şi dacă tot vorbim de Ziua Tricolorului şi bla, bla, bla, băncile ar putea fi colorate în... roşu, galben şi albastru! :) Deşi, mie îmi place şi versiunea curcubeului :)
Tot aici sunt şi nişte căsuţe pentru păsări, la fel de colorate. Ideea este frumoasă şi practică... pentru ele, păsările. La fel, ar putea fi implementate în parcuri... (eu deja le văd în Parcul Cetral Ştefan cel Mare, în copacii de lângă băncuţele colorate:)).
În acelaşi colaj este şi un gărduţ improvizat din biciclete vopsite. Nu ştiu unde ar putea fi implementată ideea, dar e tare drăguţă. Poate îi vine ideea altcuiva... :) 

Dacă aveţi şi voi idei interesante şi colorate, împărtăşiţi-le şi cu alţii (se acceptă şi comentarii:)) şi chiar dacă azi a fost ultima zi din acest concurs, să adunăm o arhivă cu cât mai multe idei frumoase şi apoi, rând pe rând, poate reuşim să le punem în aplicare... în oraşul nostru sau chiar în propria grădinuţă.

Idei colorate şi gânduri inspirate vă doresc!

Singur în ploaie...

N-am mai scris de mult timp aici... N-am timp, n-am chef... M-am apucat o dată să şterg aşa numitul blog, apoi am renunţat... Mi-am zis că poate îmi va veni inspiraţia vreodată şi... lasă-l să fie. 
Am dat acum de o notiţă pe care am scris-o mai demult, dar aşa şi n-am publicat-o. Poate nimeni nu are nevoie de ea... Poate nimeni nu o va citi... Dar... dacă am scris nişte gânduri - să fie publicate.

"Stau uneori şi mă gândesc despre ce aş putea scrie pe blogul asta... Nu ştiu... Nu am încă o 'politică editorială', dar nici n-am timp să mă gândesc la ea. Sau poate doar mi-e lene... Dar despre ce să scriu? Depre optimism, despre viaţa în culori, despre fericire, iubire...? Sau sa încep să mă plâng, despre cât de complicată e perioada asta pentru mine, şi cât de stresant e să nu ai timp suficient, şi că am nevoie de vacanţă, ca am nevoie de nişte pantaloni şi n-am bani pentru ei, sau ca iată se scumpeşte iar gazul... Dar... Cum as putea să o fac...?
Uneori îmi dau seama ca, de fapt, viaţa e atât de dură... Mă gândesc ca în momentul ăsta, în timp ce eu stau în pat, sub plapuma caldă, sătulă, cu un telefonul relativ modern în mână... în acelaşi timp mii de copii adorm flămânzi, sau poate nu au cui zice mama... în acelaşi timp mii de oameni nu au un acoperiş de-asupra capului...
Cum sa mă plâng eu pe viaţa? 
Am fost ieri la festivalul Familiei, din parcul central din Chişinău. Frumos, deosebit, cald eveniment... Deşi, am văzut doar o bucată mică din el. Din păcate, norii nu s-au topit de la căldură inimilor oamenilor, aceştia aducând ploaia. O
ploaie deasă, rapidă, rece. Majoritatea oamenilor au alergat care şi pe unde să se ascundă de ploaie. Au rămas doar câţiva, care aveau umbrele şi pe cineva alături, care sa le ţină de cald. Eu stăteam sub umbrela cu iubitul meu, care îmi proteja spatele de frig si ploaie şi...mai ca îmi făcea plăcere ploaia asta. Alături mai erau câţiva oameni "rezistenţi", la fel ca noi, care au rămas, mai mult din respect pentru copilaşii care prezentau un spectacol pe scenă.
Lângă noi, în ploaie, stătea un tânăr de vreo 24-30 ani... N-avea umbrelă. Stătea pur si simplu în ploaie şi privea spre scenă. Apa curgea şiroaie peste el, dar el stătea cu mâinile în buzunar, îmbrăcat într-o haină subţire si sărăcăcioasă, privea spre scenă şi doar clipea din când în când. Avea faţa luminoasă şi zâmbea uşor, cu privirea aproape pierdută. Mi-am dat seama că omul acesta nu avea o familie, nu avea o casă, nu avea nimic...nici măcar o umbrela. Poate era un pungaş, un hoţ, poate era murdar, flămând... dar în ochi i si citea singurătatea şi dorul... un dor de ceva ce numai el ştia. Nu ştiu cât a mai stat asa sub ploaie, noi am fugit într-un cort, când ploaia s-a înteţit, dar am şi acum imaginea tânărului în minte. 
Sunt si oameni mai nefericiţi decât noi..." 18/05/2010, 3:00

Caietul cu cântece, casetofonul şi dragostea pentru muzică :)

De mult n-am mai cântat ca în copilărie... Azi mi-am adus aminte de acea stare de fericire când cântam din toate puterile şi nu-mi păsa că mă aud vecinii.

Ţin minte şi-acum ziua când mi-am cumpărat pentru prima dată un casetofon. Era un cadou de la ai mei, "de Anul Nou". Atât de fericită eram... Aveam doar 2-3 casete cu muzică, dar nu asta conta. Conta că avea funcţia "Rec", iar eu puteam să înscriu muzică de la radio... dar, mai ales, că puteam să-mi "împlinesc" visul de a deveni cântăreaţă şi să înregistrez casete cu vocea mea (cum s-ar zice să am propriile albume :))

Aveam şi un caiet cu cântece. Îl am şi acum. Eram tare mândră de el şi îl purtam cu mine la toate taberele de vară sau pe unde mă mai duceam cu prietenii. Scriam acolo cele mai noi cântece, căutam şi fotografii de-ale cântăreţilor de prin reviste, le decupam şi le încleiam. Era un caiet unic. Comoara mea. Pe atunci nu prea era "la modă" internetul şi chiar dacă aveai net, nu prea găseai versurile la melodii... Aşa că, eu înscriam pe casetă fiecare cântec care îmi plăcea (de la radio sau TV) şi apoi scriam, cuvânt cu cuvânt, textele pe foaie  Când am descoperit site-ul versuri.ro eram cea mai fericită... :)) Cheltuiam ore întregi căutând tot felul de melodii, pe care le scriam apoi în caieţelul meu magic...

Când aveam textul melodiei preferate, porneam muzica şi nu mă lăsam până nu ajungeam la "perfecţiune" şi până nu reuşeam să imit în tocmai tonalitatea şi fiecare "ooo" sau "eeee" al cântăreţei/cântăreţului. Ehhh! Ce fericire era când eram singură acasă şi nu mă auzea nimeni (aşa credeam eu, pereţii însă tot aveau urechi)... Nu faceam altceva, decât să cânt...
Azi mi-am amintit de acele senzaţii. Mi-am luat liber de la serviciu, ca să lucrez la teză şi... la un moment dat, am simţit că vreau să fac altceva, că am nevoie de un respiro, ca să adun energie.. Am găsit-o în muzică.

Am cântat melodia Ucrainei de la Eurovisionul din acest an, până a început să mă doară gâtul şi am simţit că m-am umplut suficientde energie. Mă simt bine. Continuu lucru. :)
Ascultaţi şi cântaţi şi voi! :)



şi versurile:

Mika Newton - Angel (Eurovision 2011 - Ucraina)
When you look into my eyes,

World becomes a better place.
And you know deep inside
Love is taking all the space.

   Baby, I love you...
   And you?

Chorus:
    We are birds,
    We fly so high and we are falling down,
    When I dream of you,
    My dream is so fearless.
           We are people of the planet, we live human lives,
           We are angels, we're in danger, we are crystal white...
           Crystal white...

When you look into my eyes,
Sun is touching mountain top.
When you look into my eyes,
It will never have to stop.

   Baby, I love you...
   And you?

Chorus:
     We are birds,
     We fly so high and we are falling down,
     When I dream of you,
     My dream is so fearless.
     We are people of the planet, we live human lives,
     We are angels, we're in danger, we are crystal white...
     Crystal white...

Instrumental: 

     We are birds,
     We fly so high and we are falling down,
     When I dream of you,
     My dream is so fearless.
     We are people of the planet, we live human lives,
     We are angels, we're in danger, we are crystal white...

     We are birds,
     We fly so high and we are falling down,
     When I dream of you,
     My dream is so fearless.
     We are people of the planet, we live human lives,
     We are angels, we're in danger, we are crystal white...
     Crystal white...

Minunată melodia, nu?


O mai ascult, o dată şi mă apuc de lucru. :)


Video de promovare

M-am îndrăgostit... de păpuşi

Azi am descoperit o nouă pasiune pentru mine - păpuşile hand made. Nu că m-aş fi apucat să le confecţionez (nu cred că aş putea face vreodată aşa minunăţii...) şi nici să le colecţionez (chiar dacă mă tentează)... Pur şi simplu m-am îndrăgostit de ele... 


Am dat de ele întâmplător. Căutam ceva pe Google image (nici nu mai ştiu ce anume), când mi-a atras atenţia o imagine cu o păpuşă cu ochi absolut superbi... Am dat clik şi... m-am pierdut. M-am pierdut tot răsfoind albume cu păpuşi...
Am mai văzut câteva păpuşi frumaose în magazinele de la noi şi tot ziceam că trebuie să-mi iau una, pentru plăcerea sufletului... dar chiar ca astea... Nu ştiu cât or fi costat aşa minunăţii, dar dacă s-ar vinde la noi şi aş avea bani, mi le-aş lua pe toate... cel puţin pe toate câte imagini am salvat eu în computerul meu (sunt multe, credeţi-mă...)).


În copilăria mea n-am avut prea multe păpuşi... Le ţin minte doar pe două. Pe una o chema Ana, era şatenă şi avea ochii căprui, era simplă, calmă şi caldă. Era un pic durdulie şi mie îmi plăcea să o fac pe mama, dna. învăţătoare sau pe dna. doctoriţă cu ea. Ea a "suferit" pe capul/corpul ei cele mai multe experimente... O dezansamblam, ca să văd cum e în interior, am încercat o dată să-i vopsesc părul în roz cu nişte "vopsea-tonic" şi chiar am rupt un ac de la o seringă în încercarea mea de a o face sănătoasă... (o bucată din ac a rămas pentru vecie în fundişorul ei de păpuşă...))). A doua păpuşă a mea, era Sorina. Nu ştiu de unde auzisem pe atunci aşa nume (se pare că aşa era numele ei "de la fabrică"), cert e că îmi părea tare frumoasă şi credeam că numele i se potriveşte de minune.... Avea părul negru şi ochi albaştri-albaştri. O consideram deosebit de rafinată, chiar dacă era un pic rece şi "distantă". Cu ea experimentam doar într-ale vestimentaţiei.


De ele mi-am amintit abia acum, când am început să scriu. Când priveam albumele cu frumuseţile de păpuşi create manual,  nu mi-am amintit de ele sau de copilărie... Era un sentiment de admiraţie, de plăcere a ochilor şi a inimii. 
Atât de reale, atât de frumoase, atât de stilate, încât nu-ţi vine să crezi că sunt doar nişte păpuşi... 
Păpuşi ce seamănă a copii dulci sau a doamne stilate, micuţe sau mari, în rochii, fuste sau blugi, cu pielea albă sau maro, blonde, brunete, şatene sau roşcate, cu părul ondulat sau drept, lăsat liber sau prins în cosiţe... Toate sunt superbe! Dar ochii... Ochii surprind cel mai mult prin profunzimea privirii şi aspectul (mai mult decât) real. 
Le priveam şi nu îmi dădeam seama cum poate face un om, cu mâinile sale aşa frumuseţi... Trebuie să ai muuuultă imaginaţie şi talent nu doar să le creezi chipul perfect, dar şi să le îmbraci. Stilate şi cochete, cu accesorii sau fără, te cuceresc şi chiar începi să le invidiezi pentru perfecţiunea lor... Da. M-am îndrăgostit de ele. 
Vă las să admiraţi câteva. Iar pentru prietenii de pe facebook, cred că voi face şi nişte albume, că nu pot să nu împărtăşesc şi cu alţii "marea" mea descoperire de azi.... :)

Superbe, nu?

 P.S.: Acesta din urmă tot e o păpuşă, da... :)

Sursa: http://www.flickr.com/

Victoria Cozmolici și biografia sa pictată pe pînză

Publicat în Revista "15 minute"

A fost una dintre premianţii expoziţiei ”Noi, tineretul creator” unde am și descoperit-o cu lucrarea sa – “Naked on the beach” care a fost selectată printre cele mai bune din aproape 200 de creaţii expuse.

- Dacă ţi s-ar cere să-ţi faci o autobiografie de artist, cum ar începe aceasta?

Prima întîlnire directă cu pensula şi culorile am avut-o la Şcoala de artă plastică pentru copii „A. Şciusev”, unde am studiat un an. Mi-am continuat studiile la Liceul „Igor Vieru”, iar după 12 clase am mers la Universitatea „Ion Creangă”, specialitatea Artă plastică şi design.

- Cum sau cine ţi-a descoperit talentul într-ale picturii?

Cred că un rol deosebit l-a avut mama mea. Şi-a făcut studiile la Universitatea Tehnică din Moldova, iar practica a urmat-o la Sankt-Petersburg. Timp de 3 luni, cît a stat acolo, a vizitat multe muzee şi galerii de artă şi a rămas impresionată de ceea ce a văzut. Atunci a hotărît că, neapărat, copii ei vor fi artişti. Ea a fost cea care a ales şcoala de pictură pentru mine şi tot ea este cea care mă susţine mereu.

- Cui îi datorezi cel mai mult formarea ta ca artist plastic?

Nicolae Nedialkov, un profesor de-al meu de la Liceul „Igor Vieru”, spunea că e uşor să-l înveţi pe om să deseneze, să picteze, dar un artist se naşte totuşi din interior. Pictura trebuie să vină dinăuntru, trebuie să vezi eul artistului pictat pe pînză. După ce am terminat liceul, am simţit că a început să-mi placă cu adevărat arta plastică şi că pictura vine din interior, aşa cum spunea profesorul.

- Cînd a avut loc debutul tău expoziţional şi ce a urmat?

Prima mea expoziţie personală a avut loc în anul 2002 şi a fost găzduită de Alianţa Franceză din Moldova. A fost o perioadă complicată. Aveam copil mic şi nu aveam nici timp suficient şi nici spaţiu unde să pictez. Pictam cîte puţin, la bucătărie, în „pauzele” dintre îndeletnicirile cotidiene. Mult mai bine era însă vara, cînd mergeam la Tabăra de creaţie de la Hîrsa, din judeţul Ploieşti, România. Dacă acasă nu aveam spaţiu şi timp, acolo îmi dădeam frîu liber creativităţii…

Mai tîrziu mama mi-a oferit o cameră, pe care am transformat-o în atelier şi am început să pictez mai mult. Astfel, la sfîrşitul anului 2008, împreună cu o colegă, mi-am expus lucrările la Ploieşti, într-o expoziţie de pictură. În ianuarie 2010 am inaugurat a doua mea expoziţie personală – „Carretera”. De asemenea, particip la expoziţiile de artă care se organizează în Chişinău – Salonul de primăvară al Centrului expoziţional „C.Brâncuşi”, Bienala Internaţională de Pictură, expoziţia „Noi, tineretul creator” ş.a.

Din luna februarie a acestui an sunt membru stagiar al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi peste 2 ani sper să devin membru titular.

- A doua ta expoziţie personală ai numit-o „Carretera” şi spuneai că a fost inspirată din muzica interpretului spaniol Julio Iglesias. Te-a influenţat muzica sa şi în picturi sau doar în denumirea expoziţiei, numite la fel ca şi melodia acestuia?

Carretera, din limba spaniolă, se traduce prin „autostradă”. În anul 2009 am călătorit mult prin România, am fost la munte, în cadrul taberei de vară din Hîrsa… Acolo profesorul nostru avea o singură casetă – a lui Julio Iglesias şi de dimineaţa pînă seară ascultam doar melodiile lui. Drumurile pe care le-am făcut în acel an, munţii, autostrăzile şi muzica lui m-au inspirat să creez o serie de vreo 7-10 tablouri cu drumuri. Ele au constituit o parte din expoziţia pe care am intitulat-o „Carretera”. Expoziţia a cuprins şi alte lucrări inspirate de călătorii şi de oamenii interesanţi pe care i-am întîlnit.

- În general, ce te inspiră? Care e lada ta cu zestre în domeniul creaţiei?

Cel mai mult mă inspiră călătoriile, oamenii interesanţi, unele filme, cărţi, muzica şi, desigur, familia mea.

- Printre picturile tale se regăsesc multe chipuri de femei. Enigmatice, gînditoare, visătoare, feminine, cochete… Personajele din tablourile tale îţi sînt cunoscute sau sînt imaginare?

Toate personajele sînt imaginare. Ele reprezintă starea interioară a unei femei. E vorba de o stare de meditare, de tristeţe, de visare, sînt trăiri din viaţă, anumite stări… Probabil, fiecare femeie se poate regăsi în chipul acestor personaje.

- Ce încărcătură emoţională poartă pictura pe care o realizezi?

Uneori îmi pare că toate picturile mele, de la început şi pînă acum, reprezintă o autobiografie, pe care o poţi„citi” doar privind fiecare lucrare. Dacă scriitorul îşi edifică biografia în cuvinte, pictorul o face cu pensula şi culorile. Eu asta simt că fac.

- Culorile pe care le foloseşti sînt vii şi au o sinceritate care binedispune privitorul. Ce te inspiră în alegerea culorilor?

Îmi place mult să mă joc cu culorile… Uneori, cînd încep a picta o pînză, compoziţia e gîndită, e închipuită, există o idee şi ştiu aproximativ cum vreau să arate lucrarea finală. Alteori, un tablou începe spontan. Căutînd pe pînză răspuns la ce vreau să pictez, se nasc idei, stări noi şi game diferite de culori.

-Eşti artist plastic full time? Sau mai ai o altă meserie?

Sînt artist plastic. Şi, de asemenea sînt mamă şi soţie. Am şi alte mici ocupaţii, dar pictura este totuşi marea mea pasiune.

-Cum vezi arta zilelor noastre în Moldova?

Sînt mulţi oameni talentaţi în Moldova, dar cu părere de rău e complicat să trăieşti şi să-ţi întreţii familia avînd doar această ocupaţie. Pictura rămîne pentru mulţi doar o pasiune, artişti plastici talentaţi, practicînd o altă meserie pentru a-şi cîştiga existenţa. Într-o ţară atît de săracă nu poţi trăi numai din pictură. Oamenii au alte necesităţi primordiale şi nu mai au timp şi bani de artă.

- Ce ai în obiectiv, din punct de vedere artistic, pentru viitor?

Îmi propun să fac masteratul la Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice. De asemenea, mi-aş dori foarte mult să-mi expun lucrările şi în străinătate. Trebuie mereu să îţi doreşti să creşti mai mult şi mai mult, din punct de vedere profesional. Vreau să merg mai departe. Vreau să mă perfecţionez. Sînt încă într-o stare de căutare a sinelui şi a stilului care să mă reprezinte.

text » Ludmila Sârghi

Publicat în Revista "15 minute"