"Întâlnire" ciudată

Azi am avut o "întâlnire" ciudată...
Mă îndreptam spre lecţiile mele iubite de decor. Eram cam în grabă, pentru că în centrul Chişinăului era ambuteiaj din cauza "Velo Horei", aşa că, de cum am ajuns la strada la care trebuia să cobor, am ieşit în grabă din microbuz. Şi şoferul era cam grăbit şi enervat din cauza traficului, aşă că nici n-am reuşit să închid uşa şi să trec pe trotuar, că a luat-o din loc. Am bolmojit ceva sub nas şi am sărit repede pe trotuar. Acolo mă aştepta cineva, de parcă ar fi ştiut că trebuie să cobor... Mi-a venit în întâmpinare, m-a privit scurt, de parcă m-ar fi  salutat, apoi mi s-a alăturat în drumul meu. I-am făcut semn să mă lase. A bătut un pas "în retragere", după care a început să meargă în urma mea. A trecut strada împreună cu mine - o dată şi apoi încă o dată. I-am făcut iarăşi semn să mă lase, dar de data asta nici măcar nu s-a speriat. La o bucată de drum, mi-a venit gândul că poate e flămând... Aveam nişte biscuiţi în geantă, aşa că am scos unul şi l-am pus la rădăcina unui copac pe lângă care tocmai treceam. S-a apropiat puţin de el, după care a pornit iar după mine. Mi-am dat seamă că nu ii foame. Mi-a părut un pic straniu comportamentul lui. L-am privit şi m-a privit şi el cu coada ochiului, jenat cumva... dar, totodată, cu drag, de parcă m-ar fi cunoscut...
Am ajuns acolo unde mă pornisem, am ridicat cele câteva scări, am intrat şi am închis uşa în urma mea. De partea cealaltă a uşei din sticlă stătea el. Voise să intre cu mine.
În încăpere însă, nu aveau voie să intre câinii, aşă că el a rămas afară.
După două ore de creaţie, când am ieşit, nu mai era acolo. De fapt, uitasem deja de el...
Acum, seara... mi-am amintit de "intâlnirea" de azi şi m-a pus pe gânduri... Oricât de straniu ar părea, dar simţeam că câinele acela nu mi-a ieşit întâmplător în cale... de parcă, într-adevăr, mă ştia....
Şi mi-am adus aminte de o povestioară reală, citită cândva în "Supă de pui pentru suflet", în care se povestea despre un câine care a apărut întâmplător (sau nu) într-o familie, când aceia tocmai pierduseră pe cineva drag... şi că el dormea mereu lângă patul celui la care a ţinut cel mai mult acea persoana. Poate şi câinele ăsta purta sufletul cuiva...? Dar poate el doar avea nevoie de o mângâiere şi a simţit în mine omul care i-ar putea-o oferi.
Iar eu nu i-am oferit-o... din grabă, din lipsă de timp, din cauza stânjenelei...
Poate aşa au nevoie de noi şi unii oameni... şi noi nu simţim asta...