Fericirea de a crea. Fericirea de a dărui.

E trecut de miezul nopţii... Tocmai am terminat lucrul la ultima "operă" din ziua de azi... Mi-am strâns toate pensulele, vopselele şi celelalte ustensile şi m-am aşezat să le analizez.
A fost o zi creativa azi. În mare parte, sunt mulţumită de rezultate. Poate nu e cine ştie ce... dar mă bucur când îmi reuşeşte câte ceva...
După primele încercări nu tocmai reuşite eram tentată s-o las baltă... dar, probabil, prea mare e curiozitatea pentru acest domeniu... şi mare e şi dorinţa mea de a reuşi să creez ceva frumos.
Am început să descopăr ce înseamnă "hand made" vreo 4-5 luni în urmă... De fapt, am descoperit conceptul, căci am aflat că iubesc demult această artă, doar că nu ştiam cum s-o denumesc... şi nu ştiam cât de amplă şi bogată e... Dar de-atunci, am început să caut orice şi oriunde... Şi în fiecare zi descopăr atâtea lucruri... şi aş vrea să le încerc pe toate, dar îmi dau seama că nu am capacitatea asta... încerc, nu-mi iese... las mâinile în jos şi-mi zic că nu voi putea face niciodată ce pot face alţii... dar mă avânt din nou, reuşesc şi sunt fericită.
Aş putea vorbi ore în şir numai despre cum a pornit pasiunea asta... Dar n-am timp acum. Vroiam doar să-mi împărtăşesc bucuria... Sunt cuprinsă de un sentiment atât de straniu... un fel de mulţumire sufletească şi bucurie că am reuşit. Unii ar zice că nu e mare treabă şi n-am pentru ce să fiu atât de mulţumită. Ei bine, nu-mi pasă. Eu mă simt bine :)

Suport pentru lumânare (3 unghiuri)

Şi ce e straniu e că nu vreau să păstrez pentru mine ceea ce am făcut. Şi asta nu pentru că nu mi-ar place ce am făcut - dimpotrivă. Şi nu pentru că aş vrea să mă laud - n-am încă pentru ce. Pur şi simplu vreau să dărui ceea ce am făcut cu mânuţele proprii. Vreau ca şi altcineva să se bucure. Vreau să aduc un pic de lumină şi altora. Sper că voi reuşi.

P.S.: O lucrare am dăruit-o deja. Celelalte 2 ştiu cui i le voi dărui. Pot să mă culc liniştită... :)

P. P.S.: Suporturile actuale sunt foste pahare :)                                                                

Dependenţă de dragoste...

Privesc fotografia de alături şi mă regăsesc, într-un fel, în ea... Scrânciobul ăsta e la fel ca şi sufletul meu acum... zboară singur şi trist... Nu ştiu de ce... nu ştiu încotro... Poate ar vrea sa fie mai aproape de cer, de lumină... 
Dar cerul e trist azi pentru el şi nici soare nu e... 


Probabil fotografia asta ar fi mai plina de viaţă, dacă ar avea un pic de culoare, un zâmbet inocent şi lipsit de griji de copil, nişte raze de soare jucându-se cu vântul prin pletele acestuia şi un altcineva... un altcineva care l-ar ajuta pe celalalt sa zboare... 


Azi simţeam nevoia, poate mai mult ca oricând, de afecţiune... dar n-am primit-o din partea nimanui... Am vrut s-o ofer eu, dar s-a dat "ignore" cererii mele... şi asta m-a facut si mai trista. 


Şi m-am trezit întrebându-mă de ce oamenii depind atât de mult de alţi oameni? De ce eu depind atât de mult de altcineva? Sufleteşte...


Poate pentru ca iubesc... 
Sufletul meu nu vrea sa înţeleagă uneori lucruri simple, nu vrea să înţeleagă lipsa celui care îl face să zboare, fie aceasta motivată, fie nu... 
Fiindcă nu poate să înţeleagă. Fiindcă nu vrea să înţeleagă. Fiindcă e dependent. 


De ce dragostea crează dependenţă? Vreau ca dragostea sa-mi dea doar libertate... 
Vreau să iubesc, fără să-mi rănesc sufletul cu dependenţa mea... şi nici pe "celălalt" nu vreau să-l rănesc...
Vreau doar să iubesc.