Vreau să fiu copil...

Vreau să fiu copil...

Vreau să uit, să iert, să iubesc...

Beau cacao cu lapte, manânc crema de cicolată cu nuci, dintr-un borcănaş şi... ma gândesc cum aş putea face să evadez...

Sunt clipe în viaţă când vrei să fugi... când vrei să dispari,

pur şi simplu... Sunt clipe când vrei să te întorci undeva, în trecutul îndepărtat...şi să fii mic mic, să fii copil şi să nu-ţi pese de nimic... Să ai sufletul curat şi mintea plină de vise naive, dar atât de frumoase... Iar viaţa să fie atât de lipsită de griji, de certuri, de reproşuri, de vorbe urâte şi frustrări răscolite la cea mai mică ceartă...

Apreciez în copii capacitatea asta extraordinară de a uita... Ei se cerată, se supără şi uită peste doar câteva minute... Şi noi?

Noi, cei mari, suntem atât de ranchiunoşi... noi, cei mari, nu ştim a ierta... noi, cei mari, nu ştim a iubi, simplu şi necondiţionat, din suflet...

Vreau să fiu copil...

Vreau să mă bucur de ploaie şi de curcubeul de după...

Vreau să urlu în gura mare, fluturând din mâni: "Avion! Avion! Dă-te jos pe stadion!" :) şi să nu-mi pese de ce va zice lumea.. şi să nu-mi pese că nimeni din avion, de fapt, nu ma aude şi nici măcar nu mă vede...

Vreau să mă bucur de viaţă, de ea în deplinătate, cu toate minunile ei, cu cele mai mici dintre ele şi mai neobservabile, cele pe care doar un copil le mai poate vedea...

Vreau să nu mă mai cert cu cei apropiaţi...

Vreau să fiu copil...

Vreau să uit, să iert, să iubesc...

Da' eu am blog... :))

Să-mi fac un blog? De ce? Pentru ce aş avea nevoie de unul? Să fiu şi eu în “rând cu lumea”? Să fiu “la modă”? Hmm… Nu-mi prea stă în fire… Atunci, la ce bun?

Mi-ar plăcea să am un blog pentru mine, pentru clipele în care vrei să vorbeşti şi nu ai cui, pentru acele momente din viaţă când nu poţi să-i vorbeşti cuiva, pentru zilele în care, pur şi simplu, vrei să scrii… Dar şi pentru a momentele acelea frumoase, haioase, deosebite din viaţă pe care vrei să le păstrezi într-o “carte” proprie… (şi cum ne e mai simplu, uneori, să lucrăm cu butoanele tastaturii, decât cu peniţa şi hârtia… memoria virtuală ar putea deveni un frumos jurnal de memorii…)

Vreau să am un blog, pentru a nota observaţii din viaţa mea de zi cu zi, din lumea înconjurătoare. Poate voi scrie şi meditaţii, în cazul în care nu mă va fură somnul la vreun miez de noapte, din cauza fluturilor din stomac, din cauza ideilor care aleargă, uneori, de colo-colo prin minte, din cauza emoţiilor descoperirilor interioare şi a “iluminării” proprii (mie mi se mai întâmplă şi de astea…:)

Nu ştiu ce va reprezenta acest blog, cui i se va adresa şi ce va conţine.

Sper să am curajul să-mi las sufletul să vorbească deschis aici; sper să am inspiraţia suficientă, care să mă ajute să scriu; sper să găsesc timp pentru a scrie şi că acest blog nu va rămâne doar la faza asta...

Mi-ar plăcea să-mi dezvolt un simţ al scrisului, să-mi formez un stil aparte şi să mă hotărăsc asupra unei (sau a unui set de) tematici despre care să scriu.

Mi-ar plăcea să se găsească măcar cineva care să citească viitoarele articole şi să se regăsească, să se redescopere, să se relaxeze, să râdă, să fie fericit şi, pur şi simplu, să se simtă bine…

Vreau să fie un blog cu suflet, un blog care să respire, un blog care să viseze, să aducă bucurie sufletului (al meu, dar şi, sau mai ales, a altor oameni)

Vreau. Sper. Cred.

Dar, cine ştie soarta acestui blog? Nici măcar eu…

Cu Doamne ajută!